Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?

Ieri, sub cele câteva raze de soare, stând în reflexie, am auzit un cântec metalic de pasăre, un cântec pornit dintr-un gât în care parcă două săbii s-au ciocnit. Am încercat s-o văd, însă nu am reușit.

Azi, pe la ora 11, cum mă lăsam pe spate în șezlong, a cântat, în dreapta mea, o pasăre cu verde înspre galben pe burtă. Am crezut că este pițigoi. Am vrut să fotografiez superba viețuitoare, nu m-am clintit din loc, mi-am ținut respirația, numai să nu o sperii și să zboare în altă parte. S-a odihnit câteva momente pe creangă, în piersic, deasupra mea, a mai cântat și s-a dus pe căile văzduhului încețoșat. Am sperat să se instaleze într-una dintre cele două căsuțe de lemn, prinse în fiarele bolții, părea să-și caute locaș, fiindcă mișca vioi din capul negru. Am avut imboldul să caut câlți, să-i pun în căsuțe, poate atunci, pasărea aceasta sau alta se va instala.

M-am imaginat eu însumi păsăroi infiltrat în căsuță, am recâștigat astfel senzații termice și de siguranță; să stai pitit în cuib, bucuros de căldura asigurată de penaj, mulțumit cu dumicatul găsit oriunde sau cu mura necoaptă sticlind în tufa ghimpoasă – da, acesta-i traiul perfect pe planetă și fiorul plenitudinii m-ar reinstala în zbor, numai așa, din curiozitatea de a zări oamenii de sus, cum se muncesc din răsputeri să reziste naturii.

---

Păsările de calibru mai mare mi-au dat de furcă în vară. Am râs de vecinul manelist, când l-am văzut întins pe burtă pe acoperișul încins, cum îndesa cu o joardă ceva sub țigla metalică. Își făcuseră cuib niște porumbei. Și la mine, deasupra balconului de la etaj, niște guguștiuci au dat cu pliscul în stratul mai moale al izolației. M-am cocoțat pe scară și abia am reușit să acopăr cu spumă rupturile.

---

Acum, la ora 23.00, am ieșit în curte, din curiozitate și m-am uitat la cer… Centrala scoate un fum negru de sobă, iar lumina de la becuri abia mai înoată prin ger.

Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.

Personajele din Cântăreața cheală nu sunt interesate să fie auzite de către conlocutori. Preocuparea lor este să vorbească despre orice le este la îndemână. Fiindcă poartă dorul ieșirilor în oraș, pe care nu-l colindă, întâi din comoditate, apoi din incapacități fizice neprecizate, inițiază discuții despre meseriașii activi ai urbei, întâlniți în rarele ocazii de perindare; soții Smith își îndreaptă atenția înspre un precupeț preferat, originar din cu totul altă parte a Europei, nicidecum din Londra, căruia i-au depistat o înclinație mai accentuată spre muncă și pe care și-l dau lor înșiși drept model de abnegație pragmatică. Pentru a-și augmenta opiniile, se referă la fiul lor care ar fi apreciat cândva, într-un timp nedefinit, anumite preparate culinare, ieșite din mâinile celui glorificat pentru iscusință. Referința la propriul fiu are un efect dublu asupra psihicului lor: pe de o parte, scapă de presiunea autismului caracteristic, despre care sunt conștienți că nu le face bine, dar și l-au asumat drept instinct primar, garant al sedentarismului în care se complac; pe de altă parte, aluzia filială reprezintă eticheta lor de normalitate.

De asemenea, psihologia protagoniștilor din drama Lecția este proprie autiștilor. Așa-zisul profesor predă o singură lecție, bazată pregnant pe instinctul său de ucigaș, anume de ce s-ar face vinovată victima lui, de o culpă abstractă, nefondată. El își trădează cognomenul „profesor”, pentru că nu are în plan să confere lecții adevărate, ci să ucidă, să caute un motiv pentru a-și anula eventuala remușcare. Eleva nu bănuiește pe cine are în față, întrucât nu-și dorește nimic, decât să dobândească preceptele necesare accederii la admitere. Ea are un obiectiv clar și altceva din jur nu o interesează, este ca un acrobat pe sârmă. Cea care percepe faptele și nuanțele comportamentului profesorului este slujnica; devine complice la crime din două motive: fie are nevoie prea mare de bani (de suma pe care i-o oferă angajatorul ei), fie consimte ea însăși la crime, în numele cine știe cărei porniri de care, totuși, nu e capabilă s-o comită, mulțumindu-se numai cu asistarea la ceea ce ea însăși ar întreprinde, anume să ucidă. Este de luat în calcul și varianta ca ea, slujnica, să fie extaziată să întrețină curățenia, iar dereticarea locului unei crime să-i confere satisfacția totală a propriei datorii (satisfacție concordantă măsurii a ceea ce s-a întâmplat în casă).

Piesa are și un substrat esoteric, iar profesorul este posibil să se considere un vameș al sufletelor înspre lumea de apoi, iar activitatea femeii în casă ar echivala, în această cheie de interpretare, cu brațul justiției imanente, eleva plătind pentru cine știe ce păcat al vreunuia dintre ascendenții ei (în viziunea psihopatului), deși, din unele didascalii și replici, se poate reconstitui ceremonialul creștin de înmormântare, antagonic unor astfel de idei de vendeta a sorții, peste ani și asupra altuia decât persoana care a produs păcate.

În piesa Rinocerii, vuietul turmei dezlănțuite pe străzi este ecoul solitudinii stranii trăite de către autor, însă pare o stare ademenitoare, pentru că un birocrat se aruncă pe fereastră în calea iureșului sălbatic, sperând a se agăța de spinarea unui animal, precum dinaintea instituției, apăruse una dintre colege, urcată pe rinocer, stăpână a furiei acestuia, imagine impozantă și în oglindă a monștrilor antici, jumătate om, jumătate animal, chiar a ceea ce englezii numesc „herianthrope”. Cei doi comeseni, pe care momentul invaziei rinocerilor în oraș îi prinde la terasă, devin atenți la micile detalii care marchează contextul neverosimil.