De câte ori mănânc fasole, îmi aduc aminte de acest fel culinar pe care mi l-a pregătit mama Ioana, pe când eram în clasa a IV-a; venisem de la școală, pe zăpadă. Undeva, pe traseu, era un deal. Nu puteam trece fără să nu mă dau ca un schior pe acea pârtie improvizată, frecventată de mulți copii. Nu am căzut niciodată în lunecușul meu temerar. Alții se mai rostogoleau sau cereau sprijin de pe margine, să-i țină de brațe, în schiatul abrupt. N-a fost dată să-mi fie teamă, precum nici de minge, oricât de tare ar fi fost șutată și de la orice distanță.

Când am ajuns acasă, atmosfera din cameră, specific patriarhală (foc în sobă, parfum de gutui în cameră) m-a relaxat și am uitat de ritmul scolastic.

---

Deunăzi, mama mi-a dat o găleată de varză murată: „O ții și tu în garaj. Când ai poftă, iei de acolo o felie, că eu nici nu așteptam să se acrească bine și la două-trei zile, mă duceam și rupeam câteva foi albe din varza cufundată în butoi”.

Până în 2007, când mai mergeam la Dăbuleni, bunica de acolo era interesată de culoarea zemii (era ca a rubinului). Lua din beci zeama într-un vas de sticlă: „Am poftă să beau, dar nu pot, de la fiere” – mi se destăinuia. Îmbiat de culoare, am băut pentru prima dată zeamă de varză, atunci. Precum se întâmplă la cafea, când te aștepți la mai mult de la gustul ei, cel puțin pe măsura mirosului deosebit, și te cuprinde regretul că parfumul e imperial și gustul doar sclav, luam puțin pe limbă, nepărându-mi cine știe ce, dar culoarea și bobul de piper zărit în spumă nu mă lăsau să abandonez licoarea și luam o gură iar.

Astfel de amintiri mi-au trezit aceste feluri de mâncare, în timp ce-mi pregăteam salata: varză acră, tocată nu mărunt, amestecată cu bucăți măricele de ceapă roșie; torn ulei și presar boia.

---

Întind dulceața de căpșuni pe biscuit… La grădiniță, ne ofereau, într-una din pauze, din cutii de lemn, biscuiți simpli, mari, din care mâncam, în timp ce stabileam piesele de plastic într-un puzzle.

De la o brioșă, Marcel Proust a plecat în căutarea timpului pierdut, pe care l-a recuperat într-o carte (de unde timpul nu mai poate scăpa, oricât de puternic este).

Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.

În plină pandemie, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piaţa locală, a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeaşi zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creştere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgenţă”.

S-a navigat mai mult pe siturile culturale. Poate s-a citit mai mult, iar legătura cu textele (de pe telefoanele mobile, laptopuri, tablete și e-bookuri) a fost aproape de natură sacră, precum o intrare, lipsită de restricții, într-un templu.

De ani de zile, accesez operele literare de care sunt interesat, de pe Google. Pentru cele două cărți pe care le-am publicat, am avut la dispoziție întreaga operă a lui I. L. Caragiale și a lui Nichita Stănescu. Le-am recitit în lumina avantajelor presupuse de tehnologie, precum acela de a mări literele la dimensiunea dorită de mine.

Întrunirile literare (lansările de carte) față în față, interzise în pandemie, se vor relua cu avânt mai mare. În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid, o carte de poeme. Nu am lansat-o. Sunt în discuții să o prezint publicului pasionat de lirică, imediat ce se va putea.

Cinematografele, muzeele, închise în acest interval temporal, marcat de pericolul infectării, se vor redeschide publicului și vor fi luate cu asalt.

În mod surprinzător, în perioada pandemiei, rețelele de socializare au deprins un sens mai pregnant cultural, datorită întrebuințării lor preponderente pentru transmiterea diverselor materiale informative către cursanți de către profesori, mentori etc. De asemenea, diversele glume pe seama izolării la domiciliu au impus un anume tip de umor, proxim expresiei populare că „nu-i dracul atât de negru precum pare”.

În plin regim comunist, aflat în imposibilitatea de a călători după pofta inimii, pentru că nu i s-a permis de către autorități, Radu Tudoran a scris romanul Toate pânzele sus!, imaginându-și astfel ce ar fi făcut el pe mare, în locul eroilor săi. O stare similară am trăit și eu, jinduind să identific o temă de carte de aventuri. Am ieșit cu hârtie semnată din casă, am sondat vitrinele magazinelor, pândit de pericolul infectării. Tensiunea inedită a situației mi-a afectat sensibilitatea creativă, am dobândit emoții noi, simțindu-mă solidar cu oamenii care au îndurat gripa spaniolă sau tifosul exantematic (care, în timpul Primului Război Mondial, a luat atâtea vieți). La începutul anului 1919, Lucian Blaga debuta cu volumul Poemele luminii, la a cărui apariție, Tudor Vianu scria: „Bucuria Unirii nu putea veni singură. Iată că a venit și Blaga”. În 1920, Liviu Rebreanu a publicat „primul roman românesc într-adevăr desăvârșit”.

Nu în ultimul rând, mi-am dat seama ce viață frumoasă avusesem înainte, ce dor îmi era de serviciu și cât de dragi mi-au devenit colegii, care, la fel ca mine, treceau printr-o împrejurare cel puțin solicitantă. Spaima trăită de sora mea, care, în fiecare zi, mă anunța prin telefon câți din biroul ei s-au infectat cu virusul covid-19 sau a mamei care a plâns în mai multe rânduri, că nu mai apucă anul 2021, m-a influențat să mă gândesc mai des la conduita creștină, ce șanse mai am să mă îndrept, pentru că, dacă mi se întâmplă ceva nefast, cum ajung în fața Domnului, să-i spun ce? La mormântul tatei nu am mai mers, tot din cauza interdicțiilor, iar cea mai îndurerată a fost mama care nu mai avea ocazia să-i vorbească tatei, la cruce.

Ceea ce mi-aș dori să caracterizeze perioada post-pandemie ar fi echilibrul dintre activitățile desfășurate în planurile online și real.