Îmi achiziționasem niște ochelari de soare dintr-un magazin rămas dinainte de ’90. Și i-am spus lui X, aproape în treacăt, că nu-i mai port — mi se păreau demodați.
X n-a zis nimic atunci.
La plecare — toate întâlnirile erau la mine — îmi zice: „Dacă nu-i porți, nu mi-i dai mie?”.
Nu mai aveam ce motiva. Spusesem deja că sunt demodați, dar asta nu însemna că vreau să-i dau. Îi cumpărasem. Lentile de sticlă. Rame de metal.
Prins între ce afirmasem — nu știam că vorbele sincere se pot întoarce împotriva ta — și cerința lui arzătoare (aproape o boală: o formă de cleptomanie), i i-am „oferit”.
M-am gândit, în clipa aceea, că îmi voi lua alții. N-am mai făcut-o.
La acest cadou cerut s-au adunat, în timp, și altele. El, cetățeanul X, n-a dăruit niciodată nimic. Nici măcar un cap de ață.
Unde vor fi ascuns anii obiectele acelea? În ce sertare, pe mâinile cui vor fi încăput? Doar Dumnezeu știe.
Eu am rămas cu o stare. Cu o judecată. Cetățeanul X era un personaj.
Steaua pe care o țin să colind prin sat mă poartă în sus, până la ușa lui Iisus, care, în dreapta lui Dumnezeu — cum e spus în Scripturi — mă primește zâmbitor. Face un pas spre mine și vestmântul lui albastru se freacă de bolta cerului, cea care-i susține pasul măreț și glorios, chiar și în gestul acesta mărunt de a primi un copil ca mine în împărăția lui, întinsă prin cosmos, trasă de porumbei în zbor.
Mi-a pus mâna pe creștet și mi-a zâmbit.
Am văzut toată istoria laudei ca o hologramă: turle înălțate, biserici dedicate, ziduri noi crescând întru slăvirea lui Hristos. Eram la ora de religie — mi-am spus — și gândul m-a azvârlit înapoi pe pământ cu viteza unei revelații retrase.
Atunci, de jos, s-au văzut șiraguri de stele noi. De sub mantia Mântuitorului vor fi ieșit.
Ai mei priveau uimiți explozia imaterială a cerului, ieșiți să întrebe de mine pe ceilalți colindători, care-și făceau datoria față de gazde, în tandem cu primirea mea de către Iisus.
O scânteie de istorie cade în vârful stelei pe care o purtam prin sat, ca oamenii să-și amintească de magii insistenți, plecați să asiste la împlinirea profeției.
Ni se deschid porțile cu emoție — mai întâi emoția, apoi, în spatele ei, gospodarul — și cântăm cât ne ține gura: „Steaua sus răsare ca o taină mare, Steaua strălucește, pe Iisus vestește”.
Mă mir cât de ușor se învață versurile din colind și tocmai de aceea mi se pare mereu că le greșesc, spre deosebire de lecțiile de la școală.
E încă patru dimineața. Ne regăsim pe o uliță, întinsă, prin spatele grădinilor, ca o sfoară tăcută, pe care scapără scamele.
În suflet ni se lasă tristețea că lumea nu mai are chef să ne poftească în curte.
Unele garduri sunt sparte și ne poate sări un dulău în cale.
Colindul nu ne-a adus mare lucru în buzunare. Ne întoarcem la casele noastre. Nu ne rostim dezamăgirea, fiindcă din afirmație ar crește ca săpunul care clăbucește.
Pe neaua de astăzi, calc pe urmele unor pași răzleți ca să ajung, din nou, la copilul care am fost.
X îmi povestea că, într-o vreme, îl puseseră să se ocupe de echipa de fotbal, la armată...
La primul antrenament, pe teren, i-a venit o minge – nu știu cum –, el a săltat piciorul, a făcut un stop, apoi a aruncat-o înainte și a șutat drept în vinclu: — Hai, că știți fotbal!
De atunci, l-au respectat, dar X cam habar nu avea despre joc...
Pe balcon, într-o după-amiază de toamnă, X a rămas blocat. — Ia, mă, ce-i asta?! — atât mi-a zis, când s-a aplecat să ridice hârtia aruncată.
Bachus l-a încovoiat. Așa a rămas, parcă suspendat în timp, în poziția de ridicat foaia ca pe halteră cu disc masiv.
Abia l-am îndreptat.
Jos, în fața blocului, a făcut un sprint, să ne dovedească nouă — era acolo și vărul Dorin — că mintea nu i-a fost încolțită de corzile de vie.
Cum se clătina, am crezut că se duce direct în gardul viu de pe trotuar, dar nu: aproape că a ținut linia dreaptă, într-o viteză de fotbalist - extremă.
A doua zi mi-a mărturisit — eram curios cum mersese pe sârmă (pentru el, în starea aceea, orice drum era o echilibristică mare) — că a ajuns acasă, a băut două pahare de sifon rece și greața i-a trecut definitiv, ca prin minune.
