Debutul volumului de versuri care poartă pecetea ieromonahului Ioan Bute, Surâsul tău alb (Editura Corgal Press, Bacău), se plasează sub zodia unei profunde și chinuitoare meditații metafizice. Aici, autorul adoptă și reconfigurează, cu o forță redutabilă, cunoscuta paradigmă blagiană a morții incipiente — aceeași idee tulburătoare conform căreia actul nașterii nu este decât prima etapă a unei neîntrerupte și inexorabile porniri către disoluție. Fiecare clipă viețuită devine, astfel, o bornă care măsoară, cu o precizie implacabilă, ireversibila consumare a ființei: „Cândva, / vom fi murit demult. / De demult, / de demult, / de mii de ani, / tăcere… / O umbră, / un vis uitat, / un abur, / o părere, / os / putrezit / sub pământ negru / în beznă. // … Praf. // Cu acel praf / să ne începem / tot / gândul” (Să ne începem…). Un asemenea punct de emergență reprezintă o dovadă de forță artistică și, totodată, o acreditare. Prin asumarea directă a unei teme de o asemenea gravitate, autorul își legitimează din start libertatea creatoare, dobândind acea licență poetică de a articula cu deplină suveranitate orice registru tematic.

În ceea ce privește mecanismul creației, Ioan Bute operează o interesantă mutare metaforică. În calitatea ei de instanță receptivă și transfiguratoare a lumii, gândirea poetică este comparată cu păsărea omnivoră. Așa cum aceasta își culege hrana — variată și eterogenă — din cele mai diverse locuri, tot astfel și anima poetului se nutrește dintr-o multitudine de surse ale realității contingente, transformând această ciugulire dispersată într-o esență lirică inconfundabilă: „Mintea poetului / e zburătoare / ciugulind / de oriunde / semințele de splendoare” (Mintea poetului).

​În fața iminentei și implacabilei efemerități a condiției umane – corolarul tragic al acelei realități definitive și neiertătoare care poartă numele de moarte – spiritul găsește salvarea prin adoptarea unor atitudini existențiale de o covârșitoare subtilitate. O primă și esențială recomandare vizează sanctuarul tăcerii: a adăposti tăcerea în matca inimii nu echivalează cu o simplă pauză sonoră, ci reprezintă o asceză a interiorității, un exercițiu de decantare a zgomotului lumesc pentru a putea percepe logosul. A doua cale, superioară, se revelează prin gestul christic al rugăciunii. Acest act, departe de a fi o simplă formulă pioasă, deține darul tainic de a dilata clipa profană, de a o umple cu senzația și rezonanța veșniciei. Această atingere a eternei prezențe se traduce, pe plan gnostic și afectiv, printr-o euharistie spirituală: a gusta din pâinea cunoașterii, acea lumină intelectivă care depășește simpla înțelegere rațională, și a degusta vinul iubirii, o metaforă pentru acel elan sacrificial și total, esența relației dintre Dumnezeu și om. Ambele stări, cunoașterea și iubirea, nu sunt decât epifanii conținute, în toată plenitudinea lor ontologică, de către Cuvântul Mântuitorului (Iisus), care devine astfel axa și sensul oricărui efort de mântuire: „Rânduiește tăcerea / înăuntrul tău / și slobod vei fi, / cu inima prestol / și gândul lacrimă. / Atunci, ruga cu aripi / preface clipa / în potir cu veșnicie, / dăruindu-ți pâinea cunoașterii / și vinul iubirii, / o nouă împărtășire / din Cuvântul” (Clipa, potir de veșnicie). 

Tema toamnei configurează, în substanța lirică, un veritabil diptic emoțional. Anotimpul, în ipostaza actuală, este perceput ca un asalt tăios al elementelor reci. Bruma, instituită ca simbol al declinului, amplifică sentimentul de izolare metafizică. Zborul și strigătul corbului funcționează ca o săgeată mnezică, un stimul brutal al amintirii dureroase care perforează prezentul. Această criză este net contrastată de o viziune compensatorie asupra toamnelor de altădată, a elanului juvenil, când percepția asupra naturii era marcată de seninătate și de o încântare estetică, liberă de orice senzație glaciară sau povară melancolică. Vocea lirică invocă acele frunze ale toamnelor tinereții ca pe o alternativă dezirabilă, un refugiu în fața răcelii actuale: „Curg în mine frunzele plăpânde / din alte toamne blânde / și depărtate ale tinereții mele / când toamna nu era duioasă nostalgie / ce-neacă inima în rece adiere, / în zgribuliri de brumă argintie / și-n gânduri veștede cu foșnet de durere / ca neștiute dezolări fără nume” (Unde-i toamna tinereții mele?). Totuși, discursul liric evită colapsul total în elegiac, dobândind o măsură a proporțiilor prin afirmarea a două constante dialectice care echilibrează starea de criză: pe de o parte, bucuria muncii – promisiunea roadei viitoare care va umple hambarele, un vector de sens și utilitate socială: „Dar mâine, / chiar mâine în zori, / plini de prospețime, / cu bucuria culesului în ochi / și inima cântând / vom umple hambarele / cu roadele de aur ale toamnei” (Epilog). Pe de altă parte, forța de ancorare afectivă, prin amintirea figurii materne, a cărei blândețe este concentrată în versurile: „Mamă! / pe lângă mâna ta albă, duioasă / ca o aripă de înger / eram o insectă doar / care-i dădea târcoale, / atrasă de mierea / blândeții tale” (Mamei mele).

Toate lucrurile vizibile, care alcătuiesc universul fenomenal, își datorează existența lui Dumnezeu, Celui care le-a chemat la ființă pentru a structura realitatea, dar acțiunea divină nu se limitează la acest apel fundamental, fiind însoțită și de un surâs – adevărată punte peste care lumea, în aspirația ei fundamentală, poate traversa către transcendent. În chiar poemul eponim, Surâsul tău alb, se inserează și un apolog al experienței mistice: povestea unui anahoret care, din adâncul peșterii sale dedicate slujirii lui Dumnezeu, s-a văzut transpus integral, cu tot cu învelișul corporal, în Lumină, inspirat fiind să înalțe chiar un Imn Sfintei Treimi. Această viziune este, neîndoielnic, un argument solid în favoarea puterii transfiguratoare a credinței: „Surâsul Tău alb / lumină / m-a adumbrit deodată. / Și oasele mi-a întărit. / Cu strălucire lină / de înger de zăpadă / delicat / el m-a purtat / pe aripi de lebădă / mai sus de ciocârlii / și m-a umplut / cu zarea zorilor de-april / când miru-i revărsat / din floarea albă de cireș, / Surâsul Tău alb, / soare blând pe cerul curat / din sufletele calde”.

​Poezia semnată de Ioan Bute se impune atenției prin vigoarea atractivă a discursului. Ea se menține la un nivel de actualitate stilistică remarcabilă. Caracterul său definitoriu este marcat de o convergență de influențe: vectorul spiritual-religios, esențial și inerent mediului în care autorul își exercită sacerdoțiul – respectiv Mănăstirea Sfântul Ioan Casian. Această sursă asigură textului o dimensiune verticală și o profunzime tematică specifică. Lirica lui Ioan Bute se aliniază și chiar explorează repertoriul de stiluri și modalități de expresie care definesc literatura contemporană.

Când îi reușește ceva, Cristian exclamă: Cine sunt eu în fața mea?!

lângă mine,
a desfăcut o bucată de timp
ca pe o pungă veche.
am privit în fugă,
fără să știu dacă am voie
sau dacă mă prinde algoritmul universului.

două planete s-au repoziționat instant
și-au început să orbiteze
în jurul degetului lui mijlociu.
omul acesta —
ce update cosmic are?
ce fel de fizică practică
pe malul cu alge?

m-am uitat mai atent pe hârtia din mâna lui:
îngeri — obosiți,
adormiți lângă niște vulcani minusculi,
se hârjoneau cu magmă.

unul a dispărut
când a primit un bulgăre de magmă roșcată în față.
un delete perfect,
făcut fără emoție,
fără mesaj de confirmare.

și nu știu unde s-a dus
creatura aceasta fără punct la viață,
fără versiune finală,
fără opțiune de restore.

Lângă mine, el a desfăcut bucata de timp și spațiu,
pe care m-am uitat în grabă...
Două planete s-au realiniat, gravitând lent
în jurul degetului arătător,
pe care îl ținea suspendat când a despăturit fâșia.

Mă întrebam ce putere ascunsă poartă omul acesta,
în ce fel de fizician se va fi erijat,
de putea, aici, pe țărm,
să manipuleze o parte din cosmos.

Pe foaia din mâna lui,
am văzut și îngerii:
derutați de mișcarea neașteptată a spațiului,
adormiți lângă vulcanii planetelor,
se jucau, în ceasurile din miezul zilei, cu lavă.

Unul a dispărut brusc,
lovit în față de un bulgăre de magmă roșcată.
L-a șters prin topitură —
și unde să se fi dus
această creatură fără sfârșit în structură?

Lucrarea lui Florea Firan, Voci feminine în literatura română (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025), se impune printr-o originalitate de substanță, născută din însăși perspectiva temei alese. Titlul, aparent simplu, ascunde o semnificație multiplă: „vocile” nu desemnează doar expresia literară a unor scriitoare, ci mai ales prezența lor spirituală, iradierea unei conștiințe feminine în câmpul culturii române. Critic și istoric literar, Florea Firan restituie, cu justețe și rafinament critic, locul cuvenit unor personalități care, de-a lungul veacurilor, au dat glas inteligenței românești în ipostază feminină. De la noblețea cultivată a Elenei Ghica și finețea cosmopolită a Elenei Văcărescu, trecând prin destinul tragic al Iuliei Hasdeu, până la scriitoarele contemporane — Carmen Firan, Doina Ruști, Simona Popescu — se desfășoară un tablou viu, care înfățișează o istorie a spiritului feminin românesc, în dialog neîntrerupt cu marile curente ale literaturii universale. Temele privilegiate ale literaturii feminine configurează un spațiu de expresie distinct și, totodată, necesar pentru echilibrul întregului câmp creator. Ele nu se reduc la o perspectivă de gen, ci revelează o interioritate complexă, articulată în jurul unei duble conștiințe: cea a identității și cea a libertății. Scriitoarea contemporană își sondează propria condiție în cadrul unei societăți încă structurate pe reflexe patriarhale, dar o face nu prin revoltă declarativă, ci printr-un exercițiu al lucidității.

În centrul acestor demersuri, se află libertatea — ca stare de spirit, ca formă subtilă a autenticității. Dragostea și erotismul, privite din acest unghi, nu mai sunt simple teme sentimentale; ele devin teritorii de explorare psihologică, purtătoare de nuanțe emoționale pe care tradiția masculină le-a ignorat sau simplificat.

Literatura feminină își asumă, de asemenea, dimensiunea memoriei: nu doar memoria individuală, ci și pe aceea colectivă, traversată de traume și de nedreptăți istorice. Ea recuperează, cu o noblețe confesivă și cu o etică a sincerității, vocile marginalizate, destinele uitate, capcanele trecutului. În acest sens, scriitura feminină nu este o anexă, ci o corecție necesară a canonului — o prezență care reintroduce sensibilitatea și introspecția în ordinea generală a spiritului literar.

În secolul al XIX-lea, scriitoarele au utilizat creația literară ca mijloc de manifestare în sfera socială și politică. Florea Firan subliniază rolul de pionierat al autoarelor precum Elena Ghica (Dora d’Istria) și Maria Rosetti, care au îmbinat arta scrisului cu activismul civic. Un exemplu notabil de text confesiv, cu puternice valențe literare, este Istoria vieții mele (1863) a Elenei Hartulari. Această lucrare oferă o mărturie despre presiunile mediului familial și ale curții domnitorului Mihail Sturdza. De asemenea, Smaranda Gheorghiu (n.1857), care semna cu numele Smara, este recunoscută ca prima scriitoare care s-a dedicat literaturii pentru copii, fiind supranumită „maica Smara” datorită acțiunilor sale caritabile.

În această perioadă, analizată de Florea Firan, se impune figura lui Carmen Sylva, prima regină a României, un personaj care transcende funcția pur monarhică prin vocația literară. Susținută și onorată de Vasile Alecsandri — pe care ea însăși îl plasa în apogeul liricii românești, semn al unei intuiții culturale lăudabile, deși poate excesive — regina devine un mediator esențial între spațiul autohton și cel germanofon. Sub pseudonimul E. Wedi, activitatea ei de transpunere poetică (notabilă fiind traducerea liricii lui Alecsandri și Eminescu) în paginile prestigioasei reviste germane „Die Gegenwart” reprezintă un act fundamental de inserție a literaturii române în circuitul european al epocii. Recunoașterea pe plan continental nu a întârziat, regina fiind distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze pentru un volum redactat nemijlocit în limba franceză. Această triplă orientare (germană prin naștere și traduceri, română prin subiect, franceză prin consacrare academică) configurează un adevărat centru de sinteză culturală la curtea tânărului Regat.

Din perspectiva autorului, perioada interbelică aduce o amplificare a reprezentării feminine. Hortensia Papadat-Bengescu este considerată cea mai importantă figură a acestei etape, remarcându-se prin explorarea aprofundată a psihologiei feminine și prin construcția de fresce sociale complexe. Alături de ea, Florea Firan menționează o serie de autoare afirmate, printre care Cella Serghi, Henriette Yvonne Stahl, Elena Farago, Lucia Demetrius, Otilia Cazimir și Anișoara Odeanu. Operele lor (proză și poezie) au fost publicate constant în revistele influente ale vremii, precum „Sburătorul”, „Viața Românească” sau „Adevărul literar și artistic”.

Merită o atenție distinctă destinul singular pe care l-a împlinit Alice Voinescu, un nume atașat valorilor occidentale. Calitatea de primă româncă doctor în filosofie la Sorbona este un certificat de excelență care fixează imediat personalitatea ei într-un context european de rară exigență academică. Dincolo însă de această consacrare doctorală, opera scrisă a lui Alice Voinescu se desfășoară cu precădere în registrul confesiunii intime, un teritoriu în care se întâlnesc, într-o alianță fericită, structura mentală formată în climatul parizian al gândirii critice și sensibilitatea autohtonă, orientată spre observația nuanțată și introspecția morală. În aceste pagini, se relevă un talent care știe să convertească speculația într-o formă de trăire, iar trăirea într-o disciplină a spiritului, oferind astfel culturii române o voce care rămâne în mod natural în dialog cu Europa, fără a-și pierde rădăcina în pământul din care a crescut. Drama existențială a lui Alice Voinescu, așa cum o surprinde Florea Firan, se așază într-un registru mai amplu: acela al personalităților care au știut să păstreze demnitatea reflecției chiar și atunci când istoria le dicta, nemilos, condițiile. Astfel, vicisitudinile nu îi diminuează statura, ci, dimpotrivă, o proiectează într-o lumină și mai clară: „Eseist, cronicar dramatic, publicist, Alice Voinescu este o prezenţă marcantă în viaţa culturală interbelică, recunoscută pentru contribuţiile sale în domeniul istoriei filosofei, a istoriei dramaturgiei universale și în arta spectacolului”.

În perioada comunistă, se afirmă o pleiadă de scriitoare talentate a căror operă a constituit, în multe cazuri, o formă „de rezistență la uniformizarea culturală”. Florea Firan evidențiază scriitoare care s-au opus cenzurii prin „mesaje subtile, precum Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin și Ana Blandiana. Alte autoare au fost influențate de ideologia oficială, marginalizate sau au ales calea exilului”.

În timpul dictaturii ceaușiste, vocea „Monicăi Lovinescu din exil a întreținut speranța pentru cei din spatele Cortinei de Fier, fiind apreciată pentru curaj și moralitate. De asemenea, autoare din emigrație, printre care Sanda Stolojan, Gabriela Melinescu, Mariana Șora, Sanda Golopenția și Roxana Eminescu, și-au continuat activitatea în cultura română, consolidându-și în același timp cariere profesionale în țările de adopție”.

Conform analizei propuse de Florea Firan, evoluția vocii feminine în literatura română se desfășoară cronologic, marcând o tranziție de la activismul secolului al XIX-lea la afirmarea complexă din epocile ulterioare. Volumul urmărește o expunere a diversității vocilor literare feminine, organizată cronologic după anul nașterii, de la Elena Ghica (1828) la Simona Popescu (1965), oferind o sinteză a vieții și operei fiecărei autoare. El recunoaște că, deși s-a încercat „prezentarea celor mai importante personalități, antologia poate fi incompletă din motive variate (subiectivism, presiunea timpului, informații disponibile)”, menționând că unele scriitoare au fost incluse, pentru că „sunt mai puțin cunoscute sau opera lor în limba română a fost neglijată în urma emigrării”.

În concluzie, Florea Firan subliniază că, deși intenția inițială a fost de a include doar vocile contemporane puternice (e.g. Ana Blandiana, Nora Iuga), s-a impus necesitatea unei perspective istorice mai largi pentru a demonstra că literatura feminină nu este o categorie de gen, ci o parte esențială a patrimoniului cultural românesc. Prin diversitate, aceasta contribuie la echilibrarea și îmbogățirea peisajului literar, afirmând că scrisul este, esențial, un act de libertate.

Dat fiind faptul că proiectul inițial al acestui volum era focalizat pe identificarea și analiza vocii feminine în literatura din hic et nunc, se impune o necesară extrapolare critică.
​A devenit indispensabil să discernem și să cartografiem cu exactitate exemplarele de scriitoare pe care le-a reținut analiza lui Florea Firan, precum și să deslușim direcțiile estetice și tematice pe care acesta le-a putut vizualiza ca fiind definitorii pentru această secțiune a creației contemporane. Marta Petreu face parte „din valul creator al optzeciștilor, afirmându-se deopotrivă în literatură și filosofie, în paralel cu activitatea de profesor, exercitată cu pasiune”, Ioana Pârvulescu „se afirmă ca spirit înnoitor, păstrând o legătură interioară între volumele sale de ficțiune și critică literară”, Carmen Firan „publică o operă complexă și diversă tematic, din care o parte în limba engleză”, Anamaria Beligan este „o creatoare angajată, o conștiință alertă”, Doina Ruști se impune „ca o prezență activă în viața literară contemporană, mai ales ca romancieră”, Simona Popescu „gândește poezia ca pe un mod de existență, dar privește existența ca pe un mod de poezie și consideră scrisul o formă de libertate”, Ruxandra Cesereanu „crede în poezie ca exorcism. Se revendică drept echinoxistă, dar și neonirică” etc.  

Provenind din spațiul românesc, Herta Müller, câștigătoare a Premiului Nobel în 2009, reprezintă un caz tipic de dublă apartenență sau, mai precis, de emigrație culturală care își extrage seva tematică — materia epică, analiza dictaturii, experiența minorității — din rezervorul autohton al Banatului: „Herta Müller este și un reper de verticalitate morală, dând dovadă de curaj și intransigență în toate manifestările publice, acuzând fără rezerve atât autoritățile corupte cât și lașitatea celor care au eșuat să se opună politicilor dictatoriale”.

Lucrarea semnată de universitarul Florea Firan posedă meritul esențial de a depăși bariera convențională a specializării. Contrar așteptărilor generate de subiectul abordat, care ar prefigura o adresabilitate exclusivă mediului academic, textul reușește să vizeze un public larg. Această deschidere se datorează unei calități stilistice intrinseci: este o lucrare scrisă cu talent, ceea ce o face, în mod cert, atractivă. Atuul demersului este capacitatea de a îmbogăți substanța informativă cu detalii de un caracter inedit. Această erudiție plasează autorul în categoria celor care, dincolo de analiză, oferă o revelație constantă cititorului avizat.