În lac, azi, frunzele cad
ca niște emoji triste —
paralele cu lacrimile mele.
Timpul e o haină ruptă,
coasă de zei obosiți
care suflă zile spre noi
dintr-un coș de nuiele virtual.

Noi, pământenii,
cu fețe filtrate de lumină,
încercăm să prindem ziua
ca pe o notificare bună,
s-o împodobim cu gesturi mici,
ca și cum am scrie cronica
unei speranțe offline.

Nu-mi mai e nici foame, nici sete,
doar caut locul unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
prin rețelele iubirii,
care părea că abia se deschide
în inimile noastre conectate.

Te țineam aproape,
cu dorința de a nu închide ecranul,
și tot universul se strângea
în jurul clipei.
Nimic de retușat —
doar respirația comună
și liniștea dintre două priviri.

Focul era un cod de culoare,
iar eu îți aduceam flori din feed,
le cântăream în like-uri
și în parfumul pixelilor.

Acum, înserate,
îți trimit mesaje prin porumbei digitali —
au baterie cât să zboare până la tine,
la etajul tău de castel modern,
unde te-ai retras ca o lampă
aprinsă din mine.

În lac, astăzi, frunzele cad,
în paralel cu lacrimile mele.
O geometrie pe care n-aș fi vrut
s-o văd cusută în realitatea —
oricum zdrențuită — a timpului actual,
care tot vine,
cu fiecare zi suflată
din coșul de nuiele al zeilor,
pentru noi, pământenii,
ascunși în straiul de buruieni.

Sărim din mănunchiul care suntem,
să prindem zilele cu ambele mâini
și să le împodobim cu fapte bune,
cum a scris cronicarul, demult,
cu pana muiată în adevăr.
Nu-mi mai este nici foame, nici sete —
doar stau pe gânduri
și încerc să descopăr unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
pe tărâmul iubirii,
care abia se deschisese inimilor,
bătând împreună pentru o cauză:
salvarea de la somnul monotoniei
și al neîmplinirii...

Te îmbrățișam, deloc stângaci —
nu-mi permitea dorința
de a te ține aproape —
simțeam cum un cosmos întreg
se pleacă în splendoarea din clipe.
N-aveam nimic de retușat,
ne urmam inimile
și ne era atât de bine.

Focul din preajma colibei
era înghițit de cel al îndrăgirii simultane,
iar eu îți aduceam flori din vâlcele,
să le cântărim culoarea în ochi
și parfumul, în nările bete de miresme.

Acum, pe înserate în traiul meu,
îți trimit mesaje prin porumbei —
le-am dat grăunțe, cât să le ajungă
pentru colindul lor îndelung,
pe la etajul tău din castel,
unde te-ai refugiat ca o lampă,
a cărei flacără sunt eu.

Cârtițele se adăpostesc în pagină
și împing spre suprafață
mormane lexicale,
adâncite, de-a lungul vieții, 
în fiori.

Ele sapă în cuvinte
și scot la lumină
dezbaterea despre lună —
o vedem cum petrece noaptea,
suită în car
și în vorbele noastre despre ea.

Ce o fi pe partea ei nevăzută?
Sau, mai bine,
hai s-o pândim
când se spală în apa oceanului.

În caiet,
regăsesc Turnul din Babilon.
Schelele se aud și astăzi în cădere —
de la aspirația către locul unde stă Dumnezeu
până la mâhnirea acelor oameni,
care n-au mai apucat să-și spună,
verde-n față,
planul construcției către zeu.

De atunci, ne-au tot condus:
Jupiter, mereu supărat,
cu fulgerul pregătit să trăsnească,
Hera, atentă la cine primește premiul frumuseții
dintre supusele ei,
Diana, cu arcul încordat,
țintind căprioara din tufiș...

Pe urmele acestor subiecte, obosesc.
Mi se închid ochii
și, între pleoape,
se strivește visul
de a fi terminat încă o poezie —
scrisă sub imperiul dicteului automat,
născut acum un secol,
din mintea a doi români plecați în Elveția.

Ploaia rece îmi pătrunde prin haină
și se face prietena mea intimă.
E în dialog neîntrerupt cu porii pielii,
iar eu ascult ce ei, bolborosind, îi spun...

Ne-ai trezit din starea de pază
a celui pe care-l alcătuim —
din cap până-n picioare.
Îi purtăm tristețea și gândul despre sine,
îi purtăm personalitatea
peste întinsul câmpului și al zilei.
Îi ținem laolaltă organele interne.
Cel mai mult dintre ele ne vorbește inima —
pe care și noi o păzim,
permeabili la soare și la tine,
ploaie de toamnă,
scursă din streșini
ca funinginea din coșul zării.

Erai binefăcătoare în vară —
am crezut că și astăzi —
dar începi să ne împingi
în senzația de frig,
care tot din noi se naște,
ca o pavăză
față de cadrul cuprinzător al Pământului.

Hai să ne luăm rămas-bun,
vedem că ți-ai întețit stropii,
ne invadezi,
vrei să ne cucerești deodată,
ca un imperiu revărsat în lume
prin pronie cerească...

În odaie, totul e împăcat cu sine însuși.
Mi-am dat jos haina —
îngreunată de apă și de toamnă —
și m-am furișat cu mintea
în universul cărților din raft,
deschise pe rând,
după cum am chef:
de o proză sau o poezie
cu mai puține geamuri luminate la stradă
și cu mai multe deschise
spre soarele tânjit în suflet,
clopot răsunător. 
Ding-dang!

Hohotul. Furtuna de vară.
Scrumul rămas din lulele...

Trei lorzi povestesc întâmplări
și dau zarul nălucii
să-l spargă de nori —
o ploaie de cifre
atinge dimensiunea Bunei-Vestiri.

Șarete de aer duc umbrele elefanților
spre istorie.
Și atunci,
în atmosfera mai grea decât supărarea,
apare fetița de cristal.