Nici îngerii n-au înțeles ce însemni, 
le-a fost mai simplu să declare sacerdoților, 
întâi: 
că ești un bătrân proptit în baston, 
așteptând să treacă ziua, la poartă, pe bancă.

Însuși omul, 
cu partea-i de vis din alcătuire 
- cea de lut îl tot trage in jos, 
spre târâșul inspirat de șarpele din cosmos - 
a nădăjduit spre Tine, 
ca înspre un frate mai mare, 
deși nu i-a fost deloc ușor, 
dar ți-a văzut Fiul, pe Iisus, pe cruce, 
amenințat de vulturul 
care și pe Prometeu l-a ros, 
de la ficat, spre inima cu milă pentru fiara bătrână, 
numită „om”... Și-a pus o scară în suflet, 
să urce din nou la cer, 
diferită de Turnul Babel, 
care în talpă îți era piron: 
cu fiecare închinare și rugăciune, 
întărite cu post, 
urca o treaptă spre istoria fără ani, 
care paradis s-a numit 
și Adam și Eva prin iarba verde au hălăduit, 
nevăzând uscăciune, 
nici pe șarpele adormit într-un somn fals, 
in cine știe ce genune 
(căci sub burtă, 
șarpele-și lăsa veninul care tocea din paradis, 
lăsând cratere mici in urmă).
Te-ai arătat în istorii 
(se spune de către Sf Anton, care a reparat cu propria eroziune a genunchilor împinși in parchet, pentru îndelungi rugăciuni, de ceasuri întregi - și îngerii i se adunau în spate, ca un șir de raze întruchipate  - găurile de mai adineauri lăsate de șarpele pornit pe naivitatea Evei.

și-a tocit genunchii în rugăciuni și a reparat în biserică și în chilia -i de pustnic găurile din cer, făcute cu tropăit  craterele din cer, făcute de șarpele
Te-ai arătat, se spune, în istorii și mie in copilărie, pe când eram sigur că mă susții să devin ce îmi doream nespus de mult, un credincios bun.  

Cum poate-un înger, cândva purtând lumina,
Să cadă-n bezna fără de sfârșit?
Oare nu-i parte-n taina de granit
Ce-a modelat și steaua și țărâna?

Lucifer – foc din miezul cel slăvit –
Se mistuie, ori arde-n veșnicie?
Și Domnul n-a zărit, în pavăză vie,
Scânteia mândriei ce-a încolțit?

Iar profeția Fiului cel sfânt
Din care clipă-n lume s-a rostit?
Ce rost avea să-și ia un trup de lut?

N-a înțeles divinul ce-i pământ?
Ori a voit, prin El, să fiu sortit
Să-nfrunt ispitele – și să n-o fi putut?

Cum a putut afecta Dumnezeu 
eternitatea îngerului care a fost inițial Lucifer, 
de distribuitor al luminii? 
Energia care îl alcătuiește pe Lucifer 
se va consuma sau nu?, 
pentru că el ar face parte din particulele 
de bază ale creației universale?

Dumnezeu nu a putut prevedea acel act de răzvrătire, 
de emfază al lui Lucifer?

De unde a început profeția despre venirea lui Iisus? 
Cum s-a conturat și definitivat?

De ce a fost nevoie ca Iisus să aibă natură umană? Divinitatea nu înțelegea ce înseamnă a fi om, 
a fost o verificare a firii umane, 
un experiment care să fi arătat 
dacă omul poate sau nu rezista ispitelor 
generate de demonul mitologiei creștine?

În peisajul spiritual al modernității românești, puține figuri istorice au păstrat o aură atât de constant luminoasă precum Regina Maria. Nu este vorba aici de simpla aură a rangului ori de prestigiul atribuit protocolar unei suverane, ci de o iradiere veritabilă a personalității, de o prezență activă în viața culturală, artistică și morală a națiunii române, într-un moment de răscruce al istoriei noastre. Imaginea Reginei Maria se așază într-un registru dublu – între veracitatea unei influențe decisive și mitul unei sensibilități alese, rafinate și profunde.

Nu este lipsit de semnificație faptul că însăși Regina a lăsat posterității o mărturie amplă despre propria viață, sub forma monumentalei lucrări Povestea vieții mele, o trilogie care transcende caracterul documentar și dobândește adeseori inflexiuni literare autentice. Scrise cu o grijă stilistică evidentă, aceste pagini trădează nu doar un simț al narațiunii și al reflecției, ci mai ales o conștiință acută a misiunii spirituale care i-a fost încredințată.

Dar, mai înainte de orice altă considerație, se cuvine a sublinia rolul de ocrotitoare și sprijinitoare a artelor, pe care Regina Maria l-a asumat cu o firească distincție. Prezența ei nu se reducea la un simplu patronaj formal, ci exprima o autentică înțelegere a rosturilor culturii. Reședința de la Balcic a devenit, sub oblăduirea reginei, un spațiu predilect al reveriei și contemplației. Acolo, între ziduri albe și grădini suspendate, între minaretul decorativ și pergolele pline de flori, au găsit adăpost și inspirație pictori aflați în pragul consacrării. Iosif Iser, cu expresionismul său sobru și adânc, ori Lucian Grigorescu se numără printre cei care, atrași de mirajul Balcicului, au știut să-i redea fizionomia în registre picturale care țin azi de canonul vizual al României interbelice.

Între cei ce au simțit această vibrație a locului s-a numărat și poetul Ion Pillat. În volumul Balcic, alcătuit din peste douăzeci și cinci de meditații lirice asupra unei geometrii sacre a lumii, autorul înfățișează, cu o finețe care amintește de miniatura orientală, multitudinea de fațete ale acestui colț de lume — când rustic, când hieratic. Volumul reprezintă o sinteză între tradiția bizantină, reveria orientală și eleganța clasicistă a versului modern. În Balcic, Pillat regăsește acea „luntre evanghelică”, din care, odinioară, apostolii au aruncat mreaja cea mare „pe apele sfințite în vremea lui Irod”. Balcicul o păstrează ca simbol — și o încadrează într-o picturalitate a sacrului. Luntrea, în general un obiect marin, relicvă transpusă în peisaj, devine o emblemă a credinței care supraviețuiește vremurilor:

„Din luntrea asta veche culcată peste plajă,
De care-ai prins la soare, pescare, un năvod,
Apostolii odată zvârliră largă mreajă
Pe apele sfințite în vremea lui Irod.

Și sub smochinul ăsta bătrân ca amintirea,
Sub care stai de pază, pândar cu cap de sfânt,
Grăia Galileanul, cum spune povestirea,
Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ.

Și pe asinul ăsta pe care, grădinare,
Ți-aduci la târg harbujii și poama azi ca ieri,
Venea Mântuitorul așa încet, călare,
Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri”.

(Balcic biblic).

Deși numele suveranei nu apare explicit în volumul lui Ion Pillat, o lectură atentă va descoperi, în filigranul versurilor, o tăcută gratitudine. Fără grija Reginei Maria de a-i oferi culturii românești un loc de reculegere și de înălțare, întâlnirea poetului cu Balcicul nu ar fi fost posibilă. În acest sens, Regina Maria rămâne o prezență activă, chiar și atunci când este invocată în absență. Dincolo de fastul curții și de datoria politică, ea se distinge ca un spirit cultivat, angajat, profund înrădăcinat în tradițiile țării adoptive și, în același timp, deschis către universalitate. Balcicul devine, astfel, un topos liric și un simbol al generozității regale — un spațiu oferit artei dintr-un patriotism luminat, izvorât dintr-o profundă grijă pentru spiritualitatea românească.

Imaginea Reginei Maria se păstrează în literatura română nu printr-un exces de glorificare, ci printr-un echilibru subtil între evocare și admirație. Ea nu domină discursul, ci îl inspiră. Această discreție și capacitatea de a înnobila prin simpla prezență sunt tocmai semnele autenticității unei figuri care, trecând prin istorie, a devenit patrimoniu de sensibilitate. Într-o epocă a convulsiilor, ea a oferit un model de armonie. Într-o cultură în căutare de sine, ea a deschis drumuri. Și în paginile poeziei românești, continuă să existe cu aceeași blândețe regală.

Într-o compoziție lirică apărută în presa vremii, poetul Georgian alege să învăluie chipul reginei într-o aură mitologică. Această transfigurare poetică nu se limitează la elogiul ocazional, ci aspiră, prin filtrul unei culturi clasice bine asimilate, să fixeze o imagine care depășește circumstanța istorică. Regina devine, astfel, un palimpsest al vechilor zeițe protectoare — Hera, Atena, poate chiar Demetra — , un simbol al unei civilizații întemeiate pe echilibru, splendoare și demnitate. Poemul lui Georgian: „În părul tău albit de spini / Sclipesc arginții de coroane / Regina cu ochi blajini, / Regină de gând și icoane…” nu este, prin urmare, simplu encomion, ci o încercare de resacralizare a ideii de suveranitate, într-o epocă în care imaginarul colectiv resimțea nevoia unor repere înalte. În această cheie, gestul poetului capătă o dimensiune culturală profundă: aceea de a reinstitui, prin mijloacele artei, un ethos al verticalității și al exemplarității.

Într-o epocă a tulburărilor și căutărilor, Regina Maria a oferit un model de echilibru și rafinament. În grija ei pentru cultură, în discreția cu care a știut să fie prezentă fără a se impune, se află o lecție de civilitate care încă ne privește. Poeții și artiștii nu s-au grăbit să-i dedice ode facile, ci au preferat să o așeze în sfera simbolului — acolo unde forțele istoriei se topesc în mit, iar realitatea se transfigurează în ideal.

Sunt adânc, precum o piramidă,
însă, privit din afară,
cum mă scald și discut pe ton alert
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora,
nimeni n-ar bănui gravitatea lumii
pe care o port în suflet.

Sunt în legătură cu apa,
care-mi oferă densitatea ei termică,
pentru a mă bucura de înotul precar,
pe care-l execut înspre mal...
Pe inimă,
ca pe o roată de moară,
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă,
zărită departe,
acolo unde Gregora merge în zori
să vadă răsăritul.

Privirea constituie sentimentul posibil
pe care l-aș trăi și eu,
în umbra stâncii,
la orice moment din zi și din noapte –
îl înalț din gând
în timp ce îmi imaginez briza mării
venind spre mine,
ca o șoaptă.

Așa s-a zămislit Adam:
Dumnezeu a privit, 
insistent, 
peste întinderile rudimentare
și s-a gândit la Sine –
cum să ajungă în depărtare
să se bucure de acea margine,
unde, la geneză,
va fi răsărit o floare.
I-a venit ideea să facă unul ca El,
i-a suflat acel duh
care se întoarce exact ca un bumerang
înspre Sine,
atunci când e curios să vadă
ce s-a întâmplat mai departe de sfinți
și de îngerii tăcuți.

De la mine, de la tine, de la orice om –
purtători, cum suntem, ai unui asemenea duh nemuritor –
află Dumnezeu despre ceea ce nu poate El străbate la pas.
Dar, până atunci,
îi aud pe oameni dând gură în apă,
chiote de veselie că-și dau în petic
pe țărm cretan,
pentru a fi siguri că au luat de la viață,
într-un bagaj sentimental,
scăldatul în Marea Egee,
pe care Homer a trecut-o între coperți, 
în Iliada și Odiseea, 
cu o pană de gâscan.

Despre acest moment,
se va lua la cunoștință în cer,
afirmat chiar de duhul nostru,
împrumutat – nu știm până când –
de către Creator.

Ce-ar însemna acum
să-și afunde talpa Lui în mare?
Ar goli-o instant.
Ar sări valuri uriașe,
din Creta până în România –
că tot le-am promis colegilor
un strop din Egee...

Sunt adânc precum piramida, 
însă, 
privit din afară, 
cum mă scald și discut pe ton alert 
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora, 
niciodată nu mi se va bănui gravitatea lumii 
pe care o port cu mine, în suflet. 

Sunt în legătură cu apa, 
care îmi oferă densitatea ei termică, 
pentru a mă bucura de înotul precar, 
pe care-l execut înspre mal... 
Pe inimă, 
ca pe o roată de moară, 
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă, 
zărită departe, 
acolo unde merge, în zori, Gregora 
să pozeze răsăritul. 

Privirea constituie sentimentul,
îl ridică în picioare, 
pe care l-aș trăi și eu, 
în umbra stâncii, 
la orice moment din zi și din noapte -  
în timp ce briza mării 
vine spre mine, 
ca o șoaptă.

Așa s-a zămislit Adam: 
Dumnezeu a privit insistent peste întinderile rudimentare 
și s-a gândit la Sine, 
cum să ajungă în depărtare 
să se bucure de acea margine, 
care va fi luat, 
de la geneză, 
o floare ce colț. 
I-a venit ideea să facă unul ca El, 
i-a suflat acel duh 
care se întoarce exact ca un bumerang 
înspre Sine, 
când este curios să vadă ce s-a întâmplat 
mai departe de sfinți și de îngerii tăcuți. 
De la mine, de la tine, de la orice om, 
purtători cum suntem ai unui asemenea duh nemuritor, 
află Dumnezeu despre ce nu poate El străbate la pas. 
Dar, până atunci, 
îi aud pe oameni dând gură în apă, 
chiote de veselie că își dau în petic 
pe țărm cretan, 
pentru a fi siguri că au luat de la viață, 
într-un bagaj sentimental,  
scăldatul în Marea Egee, 
trecută de Homer între coperți. 
Despre acest moment 
se va lua la cunoștință în cer, 
afirmat chiar de duhul nostru, 
împrumutat - nu știm până când - 
de către creator.  

Ce ar însemna acum 
să-și afunde talpa Lui în mare? 
Ar goli-o instant. 
Ar sări valuri uriașe, 
din Creta, până în România - 
tot le-am promis colegilor un strop din Egee...

Dacă este cineva în cer, 
îmi cunoaște viitorul și râde 
sau nu de planurile pe care mi le fac, 
pentru că vede în față 
și știe cât mai am de trăit 
și cât de mult este depărtată / 
apropiată de împlinire 
ideea mea să stau într-una 
dintre casele întrezărite pe stradă.

Eu, 
dacă aș fi în locul celui care m-ar supraveghea 
din jilțul pe care planeta îl poartă deasupra, 
m-aș înduioșa de altul ca mine din acest moment 
și i-aș disloca energia, 
aș sufla în ea, 
pe care o arde să-și imagineze el 
cum s-ar simți în odăile de la drum 
și cum și-ar petrece orele înăuntru, 
pe ploaia de vară, 
venită ca un semn de prosperitate, 
de pe sub tălpile, 
apăsând norii, 
ale Sfântului Ilie.

Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (Editura Humanitas, București, 2024) este titlul care ne previne asupra unei aventuri deloc solite: o incursiune lucidă în spațiile frământate ale Kurdistanului, Irakului, Anatoliei și Armeniei. Autoarea, Sabina Fati, își enunță limpede demersul – călătoria începută în vara anului 2021 a avut un dublu scop: de a sonda, în filigranul prezentului, logica profundă a conflictelor care frământă Orientul apropiat și refacerea traseului celor zece mii de mercenari greci, prezentați de Xenofon în lucrarea Anabasis. Prin această punere în paralelă, se conturează o întrebare geopolitică: în ce măsură intervențiile Occidentului în Orient s-au dovedit eficace. Nu asistăm aici la un simplu periplu descriptiv, ci la o încercare de a înțelege substratul uman și istoric al unor rupturi care par fără leac, desfășurate în proximitatea Europei. Într-o epocă în care viteza informației deformează adesea adevărul în caricatură și conflictul este redus la clișeu mediatic, demersul Sabinei Fati dobândește o semnificație cu atât mai prețioasă: aceea a unei mărturii directe și a unei reconstituiri lucide, pornind din însăși topografia istoriei vii. Efortul ei se înscrie, astfel, în tradiția celor care, dincolo de spectacolul informațional, caută să restituie profunzimea și tensiunea autentică a faptelor, precum și pulsația adâncă a spațiului vizitat. Fie că străbate pământurile însângerate ale Kurdistanului, fie că se oprește în Anatolia încă bântuită de fantomele imperiului, autoarea evită capcanele sentimentalismului sau ale judecății sumare. Ea ascultă, observă, își interoghează interlocutorii, construind astfel o geografie a rezilienței umane.

În paginile acestei cărți, jurnalismul de teren se împletește cuo meditație sobră asupra destinului popoarelor. Tonul este reținut, dar pătrunzător; stilul — limpede, dar grav, în consonanță cu temele abordate. Sabina Fati, în această investigație la granița dintre eseu geopolitic și confesiune de călător, reface o hartă a fisurilor civilizației contemporane, o hartă care se întinde chiar „lângă noi”, dar pe care preferăm adesea să nu o privim cu atenție. În acest sens, lectura devine un act de conștiință, o formă de solidaritate tacită cu suferințele celorlalți, dar și o provocare adresată cititorului de a regândi poziția propriului confort în raport cu lumea.

Când se vede pusă în fața unor împrejurări vitrege – precum abandonul brutal, de către un șofer de taxi, într-un punct de control militar, situat între Bagdad și Mosul –, Sabina Fati nu își pierde cumpătul. Într-o atmosferă în care insecuritatea pare să fi devenit normă, ea regăsește, printr-un instinct al spiritului cultivat, temeiuri de curaj în contemplarea trecutului. Acolo unde alții n-ar vedea decât pericol și confuzie, ea recunoaște urmele civilizației și evocă, în gând, marșul lui Xenofon și ecourile marilor traversări antice. Meditația asupra istoriei transfigurează prezentul neliniștitor într-un cadru de înțelegere superioară – și poate chiar într-o formă de libertate interioară: „În cei peste 2400 de ani care s-au scurs de la expediția povestită de Xenofon nu s-au schimbat foarte multe pe traseul plin de conflicte parcurs de greci de la Marea Egee prin Anatolia și până în Irakul de astăzi, unde cei zece mii de mercenari eleni au încercat să schimbe ecuația puterii, întorcându-se apoi prin Caucazul de Sud și, în cele din urmă, pe coasta Mării Negre. Imperiile care au stăpânit teritoriile dintre Marea Neagră. Golful Persic și Mediterana au făcut mereu excese și au transformat totdeauna acest loc într-un spațiu al provizoriului”.

Momentul de cumpănă comportă densitatea unui nucleu epic, propriu nuvelei moderne. El funcționează ca pivot structural al unei construcții literare menite să antreneze, să absoarbă, să țină conștiința cititorului într-o stare de acuitate continuă. Cartea – configurată din asemenea încercări, expuse uneori cu dramatism reținut, alteori cu o luciditate aproape rece – nu aspiră la desfășurarea descriptivă a jurnalului de călătorie standard, ci își propune, mai curând, să creeze o tensiune controlată, o „rețea” de episoade în care amănuntul aparent periferic devine semnificativ prin forța contextului. Miza nu este doar relatarea fidelă a unei peregrinări în spații încărcate de istorie și conflict, ci captivarea unei atenții avizate, printr-o retorică a imprevizibilului bine dozat. În acest sens, cartea se constituie într-o meditație narativă asupra riscului și asupra felului în care incertitudinea devine materie literară.

Deși finalitatea lucrării se definește, în mod esențial, printr-o tentativă de evaluare a unei configurații geo-politice complexe, lectura atentă relevă și prezența unor pagini de respiro, în care observația obiectivă cedează locul unui ton mai liric, aproape elegiac. Aceste fragmente, de o expresivitate discretă, trădează alt registru al sensibilității autoarei și trimit, prin inflexiunile stilistice și rafinamentul evocării peisajului, la descrierile Câmpiei Dunării din Enigma Otiliei. Așa cum G. Călinescu a știut să suprapună priveliștea naturală unei stări de spirit romantice, tot astfel Sabina Fati introduce, în subtextul unei investigații analitice, pulsația unui atașament afectiv față de spațiul traversat: „Ne întoarcem spre seară la Afyon. Se vede de departe stânca neagră de bazalt pe care se pot observa încă urmele cetății hitite și care completează numele orașului, numit mereu și Kara (negru) Hisar (fortăreață). Din 2004, însă, toate aceste denumiri au fost puse într-un singur cuvânt: Afyonkarahisar, Fortăreața Neagră a Opiului. Ne oprim în centrul vechi, la cel mai vechi restaurant. De cinci generații se mănâncă aici, iar pozele celor patru patroni anteriori – tatăl actualului patron, bunicul acestuia, străbunicul etc. – sunt așezate una deasupra celeilalte într-unul din colțurile modestei cârciumi. (…) Macii se cultivă de când lumea în zonă, pentru că sunt condiții climatice excelente. Grecii și romanii s-au bucurat de recoltele dimprejur”.

Într-un climat intelectual tot mai predispus la formule expeditive și construcții reductive, cartea Sabinei Fati se impune prin refuzul deliberat al simplificării. Nicio afirmație nu este făcută în absența unei fundamentări atente, nicio concluzie nu răspunde unei grile prestabilite. În acest sens, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi — însoțită de o prezentare substanțială semnată de Gabriel Liiceanu — devine o formă de rezistență intelectuală în fața clivajelor facile și a uitării grăbite.

Voi începe lucrările de dimineață. 
Voi pune la punct revista care va traversa privirile 
mai multor cititori, 
precum lumânarea îneacă în ceară 
amprentele degetelor care o încolțesc. 

Inima îmi este grea de vești, 
care tot vin dinspre aparatele de radio, 
cu viteza disperării celor care le rostesc, 
de pe jilțul puterii politice 
și nu se mai opresc să lovească în popor cu barosul.

O, în aceste momente, spun rugăciuni în gând, 
care îmi preiau problemele și le duc spre soluționare, 
pe o tavă de aur, lui Dumnezeu, care își bea răcoritoarea 
în grădina viselor noastre. E dinaintea cererii mele 
și nu intenționează a-mi dovedi și el birocrație. Ia repede tocul și dă o semnătură, cât o piele de bivol. 
De azi, se va ocupa de mersul meu prin societatea oamenilor. Îl văd dinaintea mea, 
îmbrăcat în togă albă. L-a mai zărit un nenorocit de roman, căzut, din raftul în care îi stătea spiritul, în lună, 
cu ochii pe mine. Spune că voia să fie creștin, 
dar l-a apucat moartea de guler mai devreme 
decât i-a trebuit să înfrunte panteonul pe atunci oficial 
și nu relicva de azi.

-Ia uite, mă! îmi spun. Eu m-am născut creștin 
și ăsta râvnește să ia haina mea în spate 
și să scoată capul de sub capacul lui Hades. 
Ia că-i dau eu un pumn! Și trântesc așa în văzduhul gol, 
după cum se observa înspre mine, 
de la nivelul oricărui trecător hain sau generos. 
Și se pornește o căldură și o vibrație atât de mare, 
încât planeta deviase de la deprimare. 
Starea nouă, de euforie, cuprinde mai multe spirite, 
care fac zgomot în cutie. Așa, în timp, 
ajunsese tărâmul lui Hades, o cutie pe care o purta cu el pe motocicleta Harley; umbla cu pletele în vânt și nu-l deosebeai pe zeul păgân de pasionații de cai putere ai străzilor americane.
-Măi, suflete! mă trezesc vorbind în gura mare... 
Ți-ai luat nasul la purtare? 
Tu nu ai nici nas, 
nicio schiță măcar de trăsătură umană 
și vrei să parvii universului material, 
împopoțonat în haina mea de enoriaș duminical? 
Mai puneți pofta în cui! și stai acolo unde faptele pământene te-au răstignit ca fesul pe capul turcului. 

Mi-am dres raportul cu divinul, 
aducând în actualitate toate reperele 
care ar putea permite fuzionarea oricărei tendințe 
a vreunui spirit într-un corp nou, zeflemitor.  -