Arhive categorie: Dan Ionescu

27 noiembrie, 2020

De dimineață, ieșind în curte, am fost întâmpinat de mai multe glasuri de păsări… În sinea mea, m-am întrebat dacă nu cumva aceste păsări, vibrând prin vecini, cântă de frig. Dacă le-aș putea vorbi, le-aș invita să intre în căsuțele pregătite pentru ele (nu de mine, le-am primit!). Mi-am pierdut astfel de gânduri grijulii, pe măsură ce mă îndreptam spre locul meu preferat de răgaz, sub piersic, întrucât, de-a lungul tulpinii, am observat niște ațe albe atârnând, ca firele ciupite din pansamentele de tifon. Chiar mi-am aruncat ochii prin crengi, am crezut că am pus în coroană vreun tricou sau vreun petic, dar frigul nocturn a făcut din aer ațe – mi-am dat seama tot analizând. Peisajul, transfigurat de ger, etala vizual gradele din termometru. Gura de nes, care mai rămăsese în paharul lăsat peste noapte afară, a înghețat.

Citește în continuare 27 noiembrie, 2020

26 noiembrie, 2020

Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?

Citește în continuare 26 noiembrie, 2020

24 noiembrie, 2020

Când mă uitam la desenele animate cu Pinocchio, eram la vârsta de a crede sau nu că nasul îți poate crește, pentru că minți. De aceea, dacă mama, fixându-mă cu privirea, mă întreba, când i se părea ei că nu spun adevărul unei fapte: „Să-ți crească nasul?”, eram în dubiu – să recunosc sau nu ceea ce aș fi comis. Îmi era teamă de consecință, întrucât aș fi pățit-o pe pielea mea (pe nasul meu). Așteptam să treacă zile de la moment, îmi verificam nasul, pentru a ști pe viitor dacă mai însăilez sau nu vreo minciună, însă nici atunci nu eram prea sigur că s-a definitivat consecința – mă gândeam că poate dura mai mult decât aș fi estimat eu sau că m-o fi iertat Dumnezeu, de data aceea. Dar cum evenimentele se rostogoleau în cascadă, ajunsesem să urăsc ideea, inițiată de serial, că există o pedeapsă vizibilă pentru orice falsitate, pe o întâmplare nevinovată în care aș fi fost angrenat ca puști.

Citește în continuare 24 noiembrie, 2020

21 noiembrie, 2020: Ceva ce nimeni nu ar scrie…

De câte ori mănânc fasole, îmi aduc aminte de acest fel culinar pe care mi l-a pregătit mama Ioana, pe când eram în clasa a IV-a; venisem de la școală, pe zăpadă. Undeva, pe traseu, era un deal. Nu puteam trece fără să nu mă dau ca un schior pe acea pârtie improvizată, frecventată de mulți copii. Nu am căzut niciodată în lunecușul meu temerar. Alții se mai rostogoleau sau cereau sprijin de pe margine, să-i țină de brațe, în schiatul abrupt. N-a fost dată să-mi fie teamă, precum nici de minge, oricât de tare ar fi fost șutată și de la orice distanță.

Citește în continuare 21 noiembrie, 2020: Ceva ce nimeni nu ar scrie…

21 noiembrie, 2020

Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.

În plină pandemie, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piaţa locală, a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeaşi zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creştere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgenţă”.

S-a navigat mai mult pe siturile culturale. Poate s-a citit mai mult, iar legătura cu textele (de pe telefoanele mobile, laptopuri, tablete și e-bookuri) a fost aproape de natură sacră, precum o intrare, lipsită de restricții, într-un templu.

De ani de zile, accesez operele literare de care sunt interesat, de pe Google. Pentru cele două cărți pe care le-am publicat, am avut la dispoziție întreaga operă a lui I. L. Caragiale și a lui Nichita Stănescu. Le-am recitit în lumina avantajelor presupuse de tehnologie, precum acela de a mări literele la dimensiunea dorită de mine.

Întrunirile literare (lansările de carte) față în față, interzise în pandemie, se vor relua cu avânt mai mare. În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid, o carte de poeme. Nu am lansat-o. Sunt în discuții să o prezint publicului pasionat de lirică, imediat ce se va putea.

Cinematografele, muzeele, închise în acest interval temporal, marcat de pericolul infectării, se vor redeschide publicului și vor fi luate cu asalt.

În mod surprinzător, în perioada pandemiei, rețelele de socializare au deprins un sens mai pregnant cultural, datorită întrebuințării lor preponderente pentru transmiterea diverselor materiale informative către cursanți de către profesori, mentori etc. De asemenea, diversele glume pe seama izolării la domiciliu au impus un anume tip de umor, proxim expresiei populare că „nu-i dracul atât de negru precum pare”.

În plin regim comunist, aflat în imposibilitatea de a călători după pofta inimii, pentru că nu i s-a permis de către autorități, Radu Tudoran a scris romanul Toate pânzele sus!, imaginându-și astfel ce ar fi făcut el pe mare, în locul eroilor săi. O stare similară am trăit și eu, jinduind să identific o temă de carte de aventuri. Am ieșit cu hârtie semnată din casă, am sondat vitrinele magazinelor, pândit de pericolul infectării. Tensiunea inedită a situației mi-a afectat sensibilitatea creativă, am dobândit emoții noi, simțindu-mă solidar cu oamenii care au îndurat gripa spaniolă sau tifosul exantematic (care, în timpul Primului Război Mondial, a luat atâtea vieți). La începutul anului 1919, Lucian Blaga debuta cu volumul Poemele luminii, la a cărui apariție, Tudor Vianu scria: „Bucuria Unirii nu putea veni singură. Iată că a venit și Blaga”. În 1920, Liviu Rebreanu a publicat „primul roman românesc într-adevăr desăvârșit”.

Nu în ultimul rând, mi-am dat seama ce viață frumoasă avusesem înainte, ce dor îmi era de serviciu și cât de dragi mi-au devenit colegii, care, la fel ca mine, treceau printr-o împrejurare cel puțin solicitantă. Spaima trăită de sora mea, care, în fiecare zi, mă anunța prin telefon câți din biroul ei s-au infectat cu virusul covid-19 sau a mamei care a plâns în mai multe rânduri, că nu mai apucă anul 2021, m-a influențat să mă gândesc mai des la conduita creștină, ce șanse mai am să mă îndrept, pentru că, dacă mi se întâmplă ceva nefast, cum ajung în fața Domnului, să-i spun ce? La mormântul tatei nu am mai mers, tot din cauza interdicțiilor, iar cea mai îndurerată a fost mama care nu mai avea ocazia să-i vorbească tatei, la cruce.

Ceea ce mi-aș dori să caracterizeze perioada post-pandemie ar fi echilibrul dintre activitățile desfășurate în planurile online și real.

19 noiembrie, 2020

Anii ca frunze

În 1990, fiind în armată la Severin, am împrumutat, de la biblioteca unității militare, două cărți, Poeme de Hölderlin și Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca. Prima mi-a rămas în suflet cu dorul acela de călătorie cu trăsura, trăit de marele poet romantic. Versurile îmi inspiraseră o asemenea stare, încât, în biroul comandantului, unde-mi petreceam după-amiezile singur (eram furier – băteam la mașină toate actele și pe urmă, după ora 16,00, citeam în liniște), mă uitam la o raniță plină de mere și numai drumuri de munte visam. Totuși, în urmă, după lăsarea la vatră, nu mi s-a întâmplat niciodată să iau sacul de drumeție în spinare și să urc nu știu ce vârf…

Citește în continuare 19 noiembrie, 2020

14 noiembrie, 2020

Mestec niște pișcoturi (de care m-am cam săturat). Mi-e sete… Pentru a ajunge la bucătărie, să-mi pun un pahar de Pepsi, trebuie să mă ridic, dar mi-e lene. Pentru a-mi mai da încă un motiv de stat în pat, mai iau un pișcot. Îmi mai arunc ochii pe un meci anost, precum și pe o poveste (despre o călătorie în rai) care survine pe ecranul telefonului, aștept să mi se încălzească tălpile. În fine, îmi iau inima în dinți, mă ridic, îmi torn Pepsi într-o cană și-l beau repede, până nu scade spuma care, pe cât de repede se face, tot ca un fulger scade. Lupt cu secundele să prind spuma în gură, să mă bucur de efervescența ei care-mi răcorește bolta palatină. Mă simt ca un uriaș, pe-al cărui gâtlej se duce Afrodita.

Citește în continuare 14 noiembrie, 2020