Ploaia rece îmi pătrunde prin haină și se face prietena mea intimă. E în dialog neîntrerupt cu porii pielii, iar eu ascult ce ei, bolborosind, îi spun...
Ne-ai trezit din starea de pază a celui pe care-l alcătuim — din cap până-n picioare. Îi purtăm tristețea și gândul despre sine, îi purtăm personalitatea peste întinsul câmpului și al zilei. Îi ținem laolaltă organele interne. Cel mai mult dintre ele ne vorbește inima — pe care și noi o păzim, permeabili la soare și la tine, ploaie de toamnă, scursă din streșini ca funinginea din coșul zării.
Erai binefăcătoare în vară — am crezut că și astăzi — dar începi să ne împingi în senzația de frig, care tot din noi se naște, ca o pavăză față de cadrul cuprinzător al Pământului.
Hai să ne luăm rămas-bun, vedem că ți-ai întețit stropii, ne invadezi, vrei să ne cucerești deodată, ca un imperiu revărsat în lume prin pronie cerească...
În odaie, totul e împăcat cu sine însuși. Mi-am dat jos haina — îngreunată de apă și de toamnă — și m-am furișat cu mintea în universul cărților din raft, deschise pe rând, după cum am chef: de o proză sau o poezie cu mai puține geamuri luminate la stradă și cu mai multe deschise spre soarele tânjit în suflet, clopot răsunător. Ding-dang!
Stimulii vârstei, romantisme puerile – în transcriere era să apară „reumatisme” – v-au dat brânci într-o ceață. Trebuie ca mâinile mele să o ridice de pe privire.
Te-ai întors în vise. M-am trezit dintr-un somn greu. Dunărea nu te-a învățat nimic – ea ia în reflectare numai ce vrea...
Au trecut douăzeci și șapte de ani. Gurile nașilor tac în pământ, mulți dintre jucători se odihnesc în eternitate.
Peste alți douăzeci și șapte de ani, dacă îi mai apuc, voi avea o vârstă de moș, optzeci și doi! Cum zboară timpul! N-ar fi o problemă, întrucât și avioanele zboară, dar ne ia din viață, ne izbește de limitele corpului și nu mai suntem noi astăzi cei de ieri.
Creierul obosește pe drumul cititului, nu mai poți face abdomene și nu-ți vine să crezi unde ai ajuns.
Nu te mai bucuri de lucrurile simple, care te extaziau altădată.
Ești ca un om împins înainte de viață, un vagon care se întreabă când o va coti de pe calea ferată.
Mă retrag cu nașul undeva, la etajul restaurantului și privim explozia sârbei.
Linii se întretaie pe ritm, femeile sar în horă, bărbații își mișcă picioarele ca fotbaliștii în dribling, cercurile se fac, se desfac, saxofonul lui Nelu Dudu, care s-a auzit și la nunta părinților mei, ține isonul formației de muzicanți...
Uluit de priveliște, nașul dă din cap uluit și exclamă: „Este ceva... Este mai fascinant decât Ciuleandra!”.
Atunci, mă uit și eu mai atent. Voioșia din hore - cercurile s-au transformat în linii drepte care par a se duce undeva în infinit - este o dezlănțuire de energii fără oprire.
Nu încetează frenezia aceasta. E până la Dumnezeu...
De atunci, au trecut 27 de ani. Gurile nașilor tac în pământ, mulți dintre jucători se odihnesc în eternitate.
Peste alți 27 de ani, dacă îi mai apuc, voi avea o vârstă de moș, 82!
Cum zboară timpul! Nu ar fi o problemă, întrucât și avioanele zboară; dar ne ia din viață, ne izbește de limitele corpului și nu mai suntem noi astăzi cei de ieri.
Creierul obosește pe drumul cititului, nu mai poți face abdomene și nu-ți vine să crezi unde ai ajuns.
Nu te mai bucuri atât de ușor de evenimentele simple, care te extaziau altădată.
Ești ca un om împins înainte de viață, un vagon care se întreabă când o va coti de pe calea ferată.
Mă retrag cu nașul undeva, la etajul restaurantului și privim explozia sârbei.
Linii se întretaie pe ritm, femeile sar în horă, bărbații își mișcă picioarele ca fotbaliștii în dribling, cercurile se fac, se desfac... La saxofon e Nelu Dudu, care a cântat și la nunta părinților mei.
Pe gânduri, uluit de priveliște, nașul dă din cap și exclamă: - Este ceva... Este mai spectaculos decât Ciuleandra!
Atunci, mă uit și eu mai atent. Voioșia din hore - cercurile s-au transformat în linii drepte care par a se duce în infinit - este o dezlănțuire de energii fără oprire. Nu pare să înceteze frenezia aceasta. E până la Dumnezeu...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
