Arhive categorii: Dan Ionescu

În salină…

Salina este frecventată de numeroși turiști (străini), care se manifestă ca apa minerală în pahar. ..

Am tot mers prin tunelul salinei – destinația părea fără capăt – până am dat de un lift transparent – numai șapte persoane poate transporta.

De multă vreme, nu mi-a mai fost teamă, dar când am privit în jos, prin podeaua de sticlă, și am văzut cât de adâncă este distanța – cred că peste 100 de metri (cel puțin!), mi s-a pus un nod în gât… Am refuzat, inițial, să intru în lift. Între tinerii străini (zgomotoși din cale afară), era un cuplu de-al locului: bărbatul, cam de vârsta mea – se mira de frisoanele de teamă (de înălțime) care mă cuprinseseră și mi-a spus că se merită să cobor.

Mi-am luat inima în dinți. La sfatul bărbatului, nu mă mai uitam în jos, ci în față…


Cum am ieșit din lift, am și uitat de panica anterioară: am dat peste un chioșc de suvenire, înconjurat de turiști.

M-am uitat în sus – este ceva incredibil: poate numai iadul este mai adânc.

Am concluzionat că este validă teoria, conform căreia există civilizații subterane, că, uite, aici, cât spațiu este (iar la suprafață, din stradă, nu se discern decât niște coline cu vegetație crescută la întâmplare) – un mic orășel dotat cu amfiteatru, terenuri de joacă, săli de tenis de masă, lac pe care alunecau bărci, igluuri din plastic, bănci de tăinuit etc. – o poveste, demnă de Lewis Caroll, reprodusă la scară enormă.

Am încercat să identific locul în care bănuiam că s-au turnat acele scene din filmul Cel mai iubit dintre pământeni, cu Ștefan Iordache și Dorel Vișan… Totodată, eram uluit de cât de mult s-a putut săpa: „Vă dați seama? îl auzeam pe același domn (cel din lift), care, fiind băștinaș, se simțea dator, din omenie, să-mi exemplifice și el câte ceva – aici, au fost închiși oameni pe viață”. E! Din acel moment, calculam, într-o matematică rudimentară, cam câte tone de sare putea scoate un ocnaș – unde ar fi dormit atâția condamnați, aveau lumină de la opaițe? etc.

În orice caz, a fost cumplit pentru ei să știe că nu vor mai vedea soarele niciodată – erau ca în mormânt.

(Va urma)

Psalm de seară

Nici îngerii n-au înțeles ce însemni, 
le-a fost mai simplu să declare sacerdoților întâi 
că ești un bătrân proptit în baston, 
ca orice moșneag pe care-l vezi așteptând să treacă ziua, 
la poartă, pe bancă.
Însuși omul simplu, cel prost, 
cu partea-i de vis din alcătuire - cea de lut îl tot trage in jos, 
spre târâșul inspirat de șarpele din cosmos  - a nădăjduit spre Tine, 
ca înspre un frate mai mare, 
deși nu i-a fost deloc ușor, 
dar ți-a văzut Fiul, pe Iisus, pe cruce (amenințat de vulturul 
care și pe Prometeu l-a ros, de la ficat, spre inima cu milă pentru fiara bătrână, om...) și a pus o scară în suflet, să urce din nou la cer, diferită de Turnul Babel, care în talpă Îți era piron: 
cu fiecare închinare, întărită cu post, 
suia o treaptă spre istoria fără ani, care paradis s-a numit 
și Adam și Eva prin iarba verde au hălăduit, 
nevăzând uscăciune, nici pe șarpele adormit într-un somn fals, 
în cine știe ce genune (căci sub burtă, șarpele-și lăsa veninul care tocea din paradis, lăsând cratere mici in urmă).
Te-ai arătat, Doamne, în istorii 
(ne spune Sfântul Anton, 
care a reparat cu propria eroziune a genunchilor, 
împinși în podea, pentru îndelungi rugăciuni, de ceasuri întregi - și îngerii i se adunau în spate, ca un șir de raze întruchipate  - găurile de mai adineauri, lăsate de șarpele pornit pe naivitatea Evei), 
dar și mie, în copilărie, pe când eram sigur 
că mă susții să devin ce îmi doream nespus de mult, un credincios bun.  

Salina Turda: Scara bogaților

Drumul de la Cluj, la Turda este lejer, chiar pitoresc în apropierea Munților Rodnei (cred), care se văd în zare ca niște cămile albe, rătăcite pe la noi.

În Turda, cum intri, îți răsar dinainte indicatoare cu Salina: acestea îți arată o direcție, GPS, alta. Recurg la moda tradițională și întreb pe un semiorășean cum să ajung: „Faceți stânga, pe lângă blocul acela galben și apoi, dreapta”.


Biletul e destul de scump…

Până a primi okeiul să intru în salină, îmi arunc ochii pe suvenirele multiple de la acest oficiu: butoiașe de lemn (oare ce conțin?), monede inscripționate cu Salina Turda, pixuri, păpuși în port tradițional, bucăți de sare în sticluțe ș.a.


Prin tunel, înspre prima destinație din salină, mergi cred că un kilometru. Tunelul este relativ îngust. În față, la vreo cincizeci de metri, câțiva turiști sunt veseli – se aud râzând și vorbind în engleză.

Seara, în Cluj – Napoca

Seara era caldă…

Am luat înghețată, de la un magazin din centrul orașului, m-am așezat la o masă, afară și mi-am imaginat cum mi-aș fi petrecut zilele în Cluj, dacă aș fi fost de-al locului sau cum ar fi, înspre senectute, să mă mut aici. De fapt, oriunde merg în vacanță și agreez destinația, încerc să identific posibilități de a rămâne acolo.

Fizionomiile femeilor sunt specifice: fețe înguste, sprâncene subțiri, sub care ochii (în general, indescifrabili) ticluiau de zor o lume interioară, spectaculară față de cea de afară. Vestimentația le era de bun gust, în culori sobre și pe corp. Bărbații – destul de discreți, fără impulsuri de vorbă ori de gest – păreau a le fi cu un pas în spate…

Uneori, mă întrebam, mai ales când hălăduiam prin centru, unde oare se află apartamentul lui Florin Piersic și înțelegeam, bucurându-mă de atmosfera pașnică, de ce a renunțat la capitală.

Încheiam o primă pagină de primăvară, fără a mă fi lăsat pradă melancoliilor. Abia așteptam să ajung la hotel, să intru sub dușul cald, după care, în pat, să deschid o carte, în genul celei semnate de Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

În bistroul din 1568…

În bistroul străvechi, din anul 1568, contemplam strada: totdeauna, mi-am dorit o casă ori un apartament cu vedere la stradă, așa cum este aici – între trecători și mine, cel dinăuntrul clădirii, nu era decât un geam. Dacă ar fi fost iarnă, respirația oamenilor de afară s-ar fi însăilat pe ferestrele mari, ca o figurină întâmplătoare.

Un bătrân s-a așezat pe banca de pe trotuar. Era atât de sărac în aparență, încât nu reușeam să leg numele orașului Cluj de cineva atât de pauper, care-l străbătea și căruia îi era, poate, chiar rezident. Acum treizeci de ani, cum arăta acest bărbat? Sunt convins că purta blugi și plete, nu pantaloni învechiți și pălărie cu boruri neregulate, ca astăzi… S-a ridicat repede și a plecat din analiza mea, pe care, probabil, o resimțea în undele nevăzute și i s-a smuls, ca un trunchi din rădăcina realului.

Am zărit, încă o dată, steagul fluturând în vânt, pe care era inscripționat anul 1568: această încăpere există dinainte de Unirea făurită de Mihai Viteazul! Trădarea de atunci, din august 1601, din partea maghiarilor, plutea în aer, adusă acolo de cunoștința mea despre eveniment.

În timp ce în bistrou, intrau tineri voioși, eu interpelam, în sinea mea, personajele istorice, la care adăugam pe combatanții pașoptiști, care vor fi mâncat aici, din străchini de lut și cu linguri de lemn.

Din atâtea sute de ani, măcar dacă o singură opinie, dintre atâtea spuse în această încăpere, ar fi rămas ca un afiș, suspendând de bârnele ornamentale, vă dați seama cât de mult ar fi contat în prezent? Măcar un catastif dacă s-ar fi păstrat! în care să fi scris diverși vizitatori / clienți…

A avea istorie este atât de important!

Bistroul

Casa (la care eram cazat) avea și un bistrou.

Băiatul de la recepție, un tânăr maghiar, mi-a spus: cele două camere, acolo unde se află bistroul și librăria (la stradă) – au fost construite în anul 1568….

Librăria deține volume în limba maghiară, dedicate unui cult religios (parcă așa am înțeles, din titlurile enunțate în vitrină).

Am luat masa, spre seară, pe la ora 19.00.

Bistroul era extrem de populat. Totuși, tânăra chelneriță mi-a găsit un loc imediat, cu vedere la stradă

În Cluj, indiferent de felul comandat, totul este pe bază de varză (care mai are și un gust dulceag), iar pâinea de casă este aspră la mestecat.

Ce am comandat (nu mai știu cum se numește):

Taxi!

Clujul văzut de sus

Auzisem despre a vedea Clujul de sus… Pentru o asemenea priveliște, am comandat un taxi, prin aplicația Bolt. O Dacia portocalie (am fost anunțat) va veni la statuia lui Avram Iancu.

Taximetristul era extrem de volubil: „Ia, spunea, dacă ăsta merge mai încet, o s-o iau în stânga, pentru a ajunge mai repede la destinație. Pentru mine este important să nu vă ocolesc, știți? De unde sunteți?”.

În timp ce mașina urca pe străduțe înguste și în zig-zag, șoferul îmi vorbea despre planul lui Boc*: „15 minute”. „Vă recomand să vizitați și Turnul Croitorilor… Deși GPS arată să vă duc în dreapta, încolo, eu vă las aici, în fața acestui hotel, de unde se vede întregul oraș”.

Avea dreptate…

După ce am făcut fotografii, m-am așezat pe banca unui parc de joacă… O mămică ținea de cărucior și-i cânta odraslei vesele, alta discuta încet cu o adolescentă, iar pe terenul de baschet: tată și fiu se întreceau în aruncări la coș.

Mi-am analizat pozele. Neavând ce mai face, am chemat un taxi: de data aceasta, mașina era marca Toyota (hibrid). Și acest șofer era la fel de vorbăreț ca precedentul: eram uimit, fiindcă mă așteptam ca transilvănenii să fie mai mofluzi și mai reținuți la vorbă, dar nicidecum. Mi se povestea, de către acest al doilea taximetrist – un bărbat slăbuț, care bătea cam înspre 40 de ani – despre anumite categorii sociale: despre cei care transportă pâine: „Ei duc pâine dimineața, iar în jurul orei 12,00, și-au încheiat treaba. Salariul lor este în jur de 4000 de lei”. L-am întrebat despre Toyota, care era nouă: că a cumpărat-o de la un prieten, care a adus-o din America, via Letonia (parcă – în orice caz, o țară din zona aceea), întrucât nu se aplică taxe. Cam în jur de 20000 de euro am dat pe ea”.

M-a lăsat la Turnul Croitorilor, în față. Am coborât într-un soare intens, a cărui strălucire mi-a readus în piept bucuria de a explora orașul, pe care, de fapt, îl revedeam după 25 de ani. Până am intrat în Turn, am tot plimbat șocul, de la un gând la altul: Ce mult vorbesc ardelenii! Nu aș fi crezut!

Obs*.

Despre Boc, i-am menționat că nu-l pot uita ce rău mi-a făcut mie, ca simplu cetățean, când a fost premier: ce senin anunța faptul că ne va tăia salariile (iar ei – aveam să aflăm cu toții ulterior – prosperau). Cel mai mult mă indignau intervențiile politice televizate, care deveneau un prilej de a da ei lecții poporului. Asta mă interesa pe mine? Ori ei nu trebuie să aibă somn, până nu rezolvă situațiile, astfel încât traiul cetățenilor să fie îmbunătățit, oricât se poate de mult). Acestea erau gânduri de-ale mele. Am așteptat să aud ce mai spune taximetristul, care-mi devenise și ghid turistic: „Vă recomand să vizitați și Turnul Croitorilor” etc.

(Va urma)

O clădire foarte veche