Bătăile de pendulă îmi răsună în timpane;
numai eu aud zvârcolirea aceasta a vremii în mecanism.

Sunt sustras amiezului, dispar din peisaje,
mă las purtat într-o barcă de minute —
dar înspre care mal?

E mai bine acolo?
Foile tresar, amenințate de tăciune...

Dau să revin în salon, din reverie,
când ușa-i crăpată
de slujnica plătită să deretice interiorul.
I-am fixat, spre deosebire de Arthur Rimbaud, un scop:
o aștept să strângă, de azi, și covorul.

L-am pătat aseară cu puțină lavandă,
iar firele de lână au strănutat 
sub pașii de prinț ai motanului alb.

Copil, 
regăseam supape în vizitele pe care i le făceam, 
cu părinții, 
mătușii;
atunci, în acele momente,
nu mă frământa conștiința că nu pun mâna pe carte.

Mă încânta patinajul artistic,
pe care îl vizionam la televizorul Sirius, alb-negru.
Cuplurile de pe gheață îmi transmiteau voioșie,
alt aer de viață
față de ceea ce îmi oferea cotidianul meu.

Legată de imaginație, inima zbura
în lumea aceea a spectacolului,
a celor care figurau pe scenă
și erau vizibili atâtor țări.

Căutam un mijloc să ies în evidență,
mediul în care să performez
și să fiu apreciat.

Nu venise încă susținerea
care avea să-mi schimbe destinul
sau să mi-l fixeze,
din partea profesoarei de română.

Mă simțeam ca un pui,
așteptând să scot capul,
când, de sus, degetul lui Dumnezeu
va ciobi coaja oului
în care așteptam raza mea.

Cineva dispare din privire...
Ușa îl înghite.

Burete de mare...

Același hol. 
Doar patru lucrători
în haine de hârtie.
Scripete.
O găleată cu pietriș
urcă.

Melancolie.

Porumbei sălbatici
pe o bară de inox.
Așteaptă.

Câte boabe?
Câtă apă?

Peste un secol,
cineva aici,
în locul meu,
poate va ști.


Mirosul cafelei —
sârmă aburindă -
mă plimbă,
înspre un balcon
unde,
spre chindii,
voi fi.

Cât mi-am scuturat scamele,
cineva, spre care mă uitasem, 
a dispărut din raza privirii,
înghițit de ușa aulei...

În rest, același peisaj ca ieri,
mai puțin cei patru lucrători în haine de hârtie,
care folosesc scripetele cu un singur scop:
să urce pe acoperiș o găleată cu pietriș.

Of, ce melancolie!

Porumbeii sălbatici așteaptă pofta de zbor
pe o bară de inox.
Câte boabe înghit, cu piepturile lor maiestuoase,
ca să se sature?
Câtă apă beau?

Peste un secol, poate omul
care va sta în locul meu,
pe același coridor,
va elucida dilema
care, fără niciun obiectiv semnificativ,
mă prăjește astăzi, pe interior.

Simțul meu olfactiv se plimbă
pe sârma aburindă a cafelei din spatele cefei
și mă duce pe un balcon
unde visez că voi fi azi,
pe la chindii.

Unde-i lumea din peliculă,
frumusețea femeilor,
tăcerea din fotolii
ori intriga?
Degetele zărite pe biletul de amor,
părul acesta pieptănat, hainele elegante,
suflarea și energia protagoniștilor?

Cât au îndurat în viață?
Cât s-au bucurat?
Ce au văzut ochii lor,
pe cine au îmbrățișat
după ce filmul s-a încheiat
și cortina a căzut
peste spectacolul mut?

Se cunosc locurile
pe unde le putrezesc oasele?

Obiectele din peisaj,
camerele de filmat —
se mai știe ceva despre ele?

Copiii aceia,
ținuți de mână de bătrâna doică,
într-o secvență cu doi acordeoniști
mimând un cântec în căruță —
cum își vor fi petrecut viața?

Dacă ar fi știut
că anii îi vor face neputincioși
și îi vor apropia de groapă,
poate că nu s-ar fi dat niciodată
jos din film
și nu ar fi schimbat voioșia
pe tristețea bătrâneții.

Volumul semnat de Cassian Maria Spiridon, intitulat sugestiv Rugul ce nu se mistuie (Editura Timpul, Iași, 2022), valorifică o metaforă de sorginte biblică pentru a desemna perenitatea unei vocații nestinse. Titlul, simbol al imortalității pasiunii creatoare, circumscrie devotamentul necondiționat față de fenomenul literar și, cu precădere, față de arta poetică, văzută ca un nucleu spiritual care supraviețuiește trecerii timpului fără a-și epuiza forța de iradiere.

Capitolul inaugural se constituie, în fapt, într-o veritabilă micromonografie dedicată publicației „Poezia”, proiect editorial de anvergură fondat de Cassian Maria Spiridon în pragul ultimei decade a secolului trecut. Autorul reconstituie geneza și parcursul acestei reviste, subliniind rolul acesteia în peisajul literar postdecembrist și efortul de cristalizare a unei noi direcții în estetica lirică a vremii: „Ca program și direcție, revista își propune cu prioritate
afirmarea poeziei naționale actuale, dar și a celei universale – se înțelege, în haină românească; aici vor fi prezente eseuri și articole privind creația în general, va fi pusă în discuție condiția artistului și câte altele. În fascicula critică vor fi panoramate, pe cât posibil, aparițiile editoriale în domeniu. Frecvența de apariție ține cont de succesiunea anotimpurilor. În măsura în care se va impune și mijloacele financiare vor permite se va putea trece de la patru la douăsprezece numere pe an. Fiecare apariție, în partea teoretică, își propune discutarea unor teme mai generale: Poezie și Metafizică, Poezie și Dragoste, Poezie și Transcendență, Poezie și Filosofie, Poezie și Dumnezeu, Poezie și Magie, Poezie și Muzică, Poezie și Suferință ș.a.m.d. Am început cu Poezie și Metafizică și vom continua în ordinea propusă. Deschisă tuturor celor care mărturisesc întru Poezie, singura grila fiind cea axiologică, așteptăm pe adresa redacției
colaborări din orice colț al țării, inclusiv Nordul Bucovinei și Basarabia, dar și din diaspora românească” (Revista „Poezia” în o sută de anotimpuri).

Cel de-al doilea capitol, intitulat Un dar al lacrimilor, propune o incursiune hermeneutică în universul unor capodopere universale structurate în jurul temei centrale a suferinței. Cassian Maria Spiridon investighează acele stări limită ale ființei care converg spre descărcarea cathartică a lacrimii, privită ca o manifestare a durerii metafizice. Punctul de plecare al acestui demers analitic îl constituie Epopeea lui Ghilgameș, interpretată prin prisma tragismului condiției umane. Autorul își focalizează atenția asupra episodului de o intensitate dramatică remarcabilă în care eroul sumerian solicită eliberarea lui Enkidu din tenebrele Infernului. Această tentativă devine, în viziunea criticului, arhetipul luptei omului împotriva finitudinii și izvorul primei mari deplângeri din istoria literaturii: „Catharsisul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne despart de patimi, de nivela acaparatoare a contingentului. Epopeea lui Ghilgameș, creată cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice, în Mesopotamia, țara dintre Tigru și Eufrat, mai veche decât Biblia, narează vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, regele legendar al Urukului. De multe lacrimi și suferințe are parte eroul nostru odată cu moartea prietenului de nedespărțit Enkidu”. Destinul poetului latin Ovidiu este, de asemenea, abordat succint, fiind evidențiată perioada exilului său la Pontul Euxin. Din această experiență a alienării și a nostalgiei față de metropola romană, au rezultat Tristele și Ponticele, opere fundamentale ale genului epistolar, care sublimează suferința îndepărtării în coordonate estetice de o deosebită valoare.

În capitolul eponim, care fundamentează tema centrală: inspirația ca un foc nestins, trecerea de la definițiile Antichității la nuanțele metaforice moderne este facilitată de conceptul bachelardian de imaginație materială. Prin invocarea complexului lui Prometeu, autorul subliniază că tranziția de la focul filosofic (ca element constitutiv al cosmosului) la focul poetic (ca substanță a metaforei) presupune o interiorizare a experienței arderii. Această traiectorie, care pornește de la intuițiile lui Thales și Aristotel, atinge maturitatea hermeneutică prin Gilbert Durand, care reîncadrează focul într-o structură complexă a imaginarului simbolic, definindu-l drept „un agent al purificării și al regenerării spirituale”. 

Cassian Maria Spiridon utilizează această structură bachelardiană pentru a explica impulsul intelectual de a cunoaște. Bachelard definește acest complex ca fiind „dorința de a ști la fel de mult ca dascălii noștri, de a ști mai mult decât ei”. În context literar, acesta se traduce prin efortul poetului de a stăpâni focul creației. Dacă la presocratici, focul este substanța primordială care transformă totul, prin lentila lui Bachelard și ulterior a lui Gilbert Durand, acesta devine un simbol dual: este atât forța vitală (căldura), cât și spectacolul morții (incendiul). Capitolul se închide cu sinteza lui Gilbert Durand, filosof care sistematizează „regimurile diurn și nocturn” ale imaginii. Focul este astfel plasat de către Cassian Maria Spiridon în centrul antropologiei simbolice, fiind elementul care mediază între spirit și materie: „Cucerirea focului a fost și rămâne esențial în separarea definitivă a omului de animal, iar meditația asupra focului, a flăcărilor care dansează în vatră a deschis calea spiritualizării, a devenirii și cunoașterii prin descoperirea poeziei și științei, dorința cunoașterii, revelată prin meditația în fața focului însoțind dorința de a iubi. Este o admirație care vine din primordii, din vremea când focul, odată descoperit, ne era în permanență însoțitor, ziua și noaptea, mai ales în regimul nocturn în care ne asigura lumină și căldură, jocul infinit al flăcărilor care ne fascina / ne fascinează până la hipnoză”.

Orice exegeză dedicată fenomenului poetic este incompletă în absența unei analize a conceptului de muză, instanță tutelară care constituie principiul generator și forța motrice a întregii lirici. În capitolul Muza, făuritoarea înțelepciunii, Cassian Maria Spiridon subliniază ideea că o incursiune în universul liric nu poate eluda figura muzei, aceasta fiind receptată ca elementul primordial care amorsează procesul creativ. Aparatul critic și documentar (la care apelează autorul) se remarcă printr-o vastă deschidere eclectică (de la reflecțiile filosofice ale lui Socrate, Platon și Aristotel, până la perspectivele lui Menken). Această genealogie a ideilor este completată și de exegeza textelor biblice din Noul Testament, stabilind astfel un dialog interdisciplinar între canonul Antichității și fundamentul spiritual creștin: „În Dicționar al Noului Testament, realizat de preotul Ioan Mircea (Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1995), prin virtute se înțelege: puterea de a realiza binele, în toate formele dorite și poruncite de Dumnezeu. Virtutea creștină, ca expresie a atitudinii interioare, este roada harului, a credinței, a dragostei și a nădejdii creștine, izvorâte din Dumnezeu prin Hristos și lucrarea Duhului Sfânt. De aceea virtuțile sunt socotite roade ale Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Sfântul Pavel vorbește despre toate faptele bune, în general, spunând: Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă (în Domnul), la acestea să vă fie gândul (Filip. 4, 81)”.  

În concluzie, lucrarea lui Cassian Maria Spiridon se constituie într-un demers intelectual remarcabil, unde numeroasele digresiuni analitice acționează ca veritabile reflexii incisive care iluminează nucleul tematic de bază. Dinamismul parcursului ideatic, susținut de o vastă erudiție, transformă volumul într-un spațiu al iradierii critice, în care fiecare incursiune teoretică adiacentă contribuie la rafinarea și consolidarea tezei fundamentale.  

Volumul Eminescu – ziarist politic (Editura Hoffman, Caracal, 2022), semnat de Cassian Maria Spiridon, se constituie într-o exegeză necesară, fundamentată pe observația că dimensiunea politică deține o pondere covârșitoare în corpusul publicistic eminescian. În viziunea autorului, paginile dedicate fenomenului politic eclipsează, prin amploare și densitate, abordările vizând cultura, religia sau instituția învățământului. Motivația acestui demers critic rezidă în analogia frapantă dintre efervescența epocii poetului și tribulațiile prezentului. Perioada activității lui Eminescu este definită ca o etapă de transformări structurale, marcată de efortul de modernizare a tânărului stat de la gurile Dunării, de obținerea Independenței și de instaurarea demnității regale. Totodată, autorul evidențiază patologia acelei democrații incipiente, încă lipsite de stabilitate: coliziunea ideologică (lupta acerbă și adesea lipsită de scrupule între facțiunile politice), precaritatea instituțională (fenomenul corupției generalizate și adoptarea mimetică a unor forme legislative apusene, în absența unei adaptări organice la specificul național) și instabilitatea sistemică (o epocă „neajezată” care, prin similitudini frapante, oglindește neliniștile și carențele realității noastre imediate).

​            Gruparea capitolelor oferă cititorului o imagine clară asupra modului în care Cassian Maria Spiridon acoperă întregul spectru al publicisticii eminesciene: I. Identitate națională și geopolitică. Această secțiune grupează analizele referitoare la spațiul românesc și contextul european de la finele secolului al XIX-lea: Românism și naționalism la Eminescu; Cultură și națiune în viziunea poetului; Eminescu și provinciile istorice: perspective asupra Transilvaniei, Bucovinei, Dobrogei și României de Est; Chestiunea Dunării, privită ca o problematică de interes european. II. Gândirea Politică și Doctrina Conservatoare. Autorul explorează fundamentele ideologice și raportul lui Eminescu cu instituțiile statului: Un conservator liberal; Politica parlamentului; Monarhia constituțională ca pilon de stabilitate; Eminescu și telegramele Havas: Un studiu asupra comunicării și informării politice. III. Problematici Sociale și Economice. Studiile se apleacă asupra viziunii pragmatice a jurnalistului politic în raport cu realitățile epocii: Chestiunea țărănească și viziunile economice ale publicistului; Raportul dintre muncă și doctrinele socialiste; Religia în spațiul public: Reperele spirituale din paginile „Timpului”. IV. Activitatea Administrativă și Pedagogică – Revizorul școlar Eminescu Mihai.  

În capitolul de deschidere, Cassian Maria Spiridon zăbovește asupra activității redacționale a lui Eminescu. Din paginile studiului reiese portretul unui trudnic al condeiului care, sub presiunea constantă a fluxului informațional asigurat de agenția Havas, își exercită funcția de redactor principal al publicației conservatoare „Timpul” cu un simț al datoriei de o rară acuitate.

Deși suprasolicitarea editorială îi submina progresiv vitalitatea, poetul a menținut o distincție netă între palierele activității sale: nu a subordonat creația estetică imperativelor politice și nici nu a instrumentalizat politicul în scopuri literare. Spre deosebire de angajarea directă a lui Alecsandri, Eminescu și-a pus condeiul de jurnalist exclusiv în serviciul interesului național și al momentului istoric traversat de tânărul stat român. În contextul culturii române, opera politică a poetului constituie singura mărturie autentică a unei doctrine conservatoare închegate. Aceasta se fundamentează pe reperele perene ale trecutului: credința în unitatea de neam și în divinitate, dreptul inalienabil al românilor la unitate statală, lupta neînduplecată împotriva corupției, flagel a cărui persistență istorică creează punți de o dureroasă actualitate între epoca lui și prezent. Articolele care formează corpusul gândirii sale politice și filosofice dezvăluie contradicțiile unei țări vlăguite de Războiul de Independență, marcată de trauma cedării Basarabiei către aliații ruși. Din aceste pagini reiese, cu o claritate indubitabilă, opoziția fermă a lui Eminescu față de ideologia socialistă, dublată de un respect profund pentru instituția Monarhiei Constituționale. Această asiduă trudă publicistică a pretins însă un sacrificiu imens. Proiectele literare vaste, schițate în perioada ieșeană, au rămas neîmplinite la București, sub povara unei activități redacționale epuizante. Mărturia propriei sale corespondențe confirmă starea de suprasolicitare care i-a mistuit timpul și forțele creatoare: „Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc” (Eminescu și telegramele Havas). Este, în viziunea lui Cassian Maria Spiridon, imaginea sacrificiului suprem: artistul care își jertfește timpul destinat operei perene pentru a deveni conștiința trează și neînduplecată a unei epoci aflate sub semnul marilor prefaceri: „Tot la ziar l-a găsit boala și nu l-a mai lăsat întreg, nici în perioadele rare și scurte de luciditate, doar moartea l-a eliberat de oboseală și apăsătoarele sale deziluzii”.

În paginile ziarului „Timpul”, Mihai Eminescu sancționează cu vehemență distanța ontologică dintre „bonjuriștii” școliți în efervescența Luteției și realitatea trudnică a tălpii țării. Munca istovitoare a țăranului din Ialomița devine, în viziunea lui, unitatea de măsură a rezistenței naționale, în opoziție cu fragilitatea fizică și morală a unei clase politice mimetice.

Analiza lui Cassian Maria Spiridon evidențiază diagnosticul sever pe care Mihai Eminescu îl pune societății românești de la finele secolului al XIX-lea, o epocă marcată de un profund dezechilibru între fondul material și cel spiritual. Precaritatea economică este dublată de o criză morală acută, generată de ignorarea funcțiilor educative ale instituțiilor fundamentale: școala, biserica și aparatul de stat. În viziunea poetului, acest mimetism structural a transformat o țară cu potențial de dezvoltare organică într-o „Americă dunăreană”, un spațiu al hibridării unde morbiditatea atinge toate straturile vieții publice. O pondere semnificativă în studiul de față o deține examinarea proiectului de reformă a legii tocmelilor agricole. Eminescu observă cu acuitate antagonismul dintre capital și forța de muncă (pe care o numește sugestiv „brațe”), însă nuanțează această luptă în contextul unui stat preponderent agricol. Pentru publicist, conflictul major nu se rezumă la cel dintre proprietar și muncitor, ci se manifestă între cele două forme ale capitalului: banul și moșia.

Cassian Maria Spiridon analizează o serie de problematici susceptibile de interpretări divergente și care pot fi considerate anacronice în contextul actual, precum paradigma națională a proprietății în viziunea lui Mihai Eminescu. În timp ce capitalul bănesc rămâne indiferent față de comunitatea de interese, între proprietar, țăran și pământ există o legătură istorică seculară, zdruncinată de ascensiunea relațiilor de tip capitalist. Din perspectivă istorică și națională, identitatea celor care dețin proprietatea nu este un aspect colateral. Eminescu invocă modelul medieval, unde legile restrictive vizând dreptul străinilor de a poseda pământ garantau coeziunea socială. Pentru jurnalistul politic, această rigoare transforma țara într-o patrie, spațiu al valorilor istorice, ferind-o de degradarea la statutul de simplu „hotel” sau de obiect al tranzacțiilor financiare lipsite de spirit național.

Depășind contingentul politic, Eminescu fundamentează, în studiul Echilibrul, o definiție a civilizației de o frapantă actualitate, bazată pe trei piloni esențiali: logosul ca matrice națională, contribuția originală la tezaurul universal și democratizarea culturii și a principiilor. Pentru poet, civilizația unui popor este indisolubil legată de vigoarea și puritatea limbii sale.
​Eminescu avertizează asupra pericolului deznaționalizării lingvistice, subliniind că simplul „material de vorbă” este irelevant dacă structura logică și spiritul limbii sunt împrumutate, transformând discursul într-un hibrid lipsit de identitate.

Volumul Eminescu – ziarist politic reușește să demonstreze că publicistica eminesciană nu este un capitol închis al istoriei, ci un organism teoretic pulsând de o dureroasă actualitate. Prin efortul de sistematizare al lui Cassian Maria Spiridon, cititorul contemporan descoperă în Eminescu nu doar „poetul nepereche”, ci un analist politic de o rigoare implacabilă, ale cărui diagnostice asupra mimetismului instituțional și a precarității morale par a fi scrise pentru realitățile secolului XXI.

În volumul Poezia Realelor și universul liric (Editura Junimea, Iași, 2025), Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară și densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu. ​

Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului — sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege — și tribulațiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricțiuni, judecata critică a lui G. Călinescu își testează consistența și capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni și alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieși, își revendică dreptul la distanță, la nuanță, la o suveranitate a preferinței, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generație postmaioresciană. Lovinescian ca formație, după cum remarca și N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, față de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” (G. Călinescu, între autonomia esteticului și angajamentul partinic).

Mai departe, sunt abordate contribuțiile fundamentale ale celui care este considerat, în mod canonic, cel mai înzestrat critic al literaturii române. Exegeza se concentrează pe lucrările de referință dedicate geniului eminescian — Viața lui Mihai Eminescu și ambele ediții ale monumentalei Opera lui Mihai Eminescu. Argumentația evidențiază faptul că, în absența unei sinteze istoriografice care să acopere evoluția literară autohtonă dincolo de pragul modernității, G. Călinescu își asumă rolul de a fundamenta o istorie literară integratoare. Această operă capitală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, organizată sub auspiciile esteticii lui Benedetto Croce, preia principiul conform căruia istoricul literar trebuie să posede atributele unui narator: „Istoria sa, scăldată în lumina unor principii estetice afirmate de Benedetto Croce (în pofida respingerii acestora în propriile sale pagini de estetică), o putem considera, între altele, ca expresia de sine a literaturii noastre din perioada interbelică. Potrivit principiilor călinesciene, istoricul literar trebuie să fie un narator, astfel istoria literaturii va îmbrăca hainele epicii, încât monumentala sa Istorie se transformă într-un roman”.

În capitolul secund, cercetarea se apleacă asupra unui exercițiu academic din anii interbelici, o teză de doctorat, aparținând lui G. Călinescu – Analiza literară a unui manuscris eminescian: Avatarii faraonului Tla (teză susținută în 23 noiembrie, anul 1936). Cassian Maria Spiridon transformă demersul critic într-o veritabilă ascetă de istoric literar. Pagina devine scena unei incursiuni în biografia lui G. Călinescu, acolo unde criticul caută să descifreze acea voință de putere intelectuală născută dintr-o traumă ontologică. Aflând că este fiul unei simple menajere, iar nu descendentul familiei care îl ocrotise / înfiase, tânărul Călinescu (deja împlinise douăzeci de ani) trăiește o experiență de o intensitate dramatică: „În aprilie 1919 G. Călinescu află că Marița, cum o numeau cei din casă pe Maria Vișan, este mama lui adevărată. Vestea, cum era de așteptat, provoacă adevărate furtuni în sufletul tânărului student, context în care se hotărăște să se reconstruiască, maturizându-se totodată” (O teză de doctorat interbelică). Departe de a se lăsa strivit sub povara acestei „fatalități” sociale, viitorul critic alege calea sublimării prin studiu. Reacția lui în fața prăbușirii mitului familial este una de o vigoare exemplară: refugiul în bibliotecă. Munca devine un instrument de legitimare, o modalitate de a-și construi un nume care să nu mai depindă de hazardul originar. Studiul devine pentru el un act de revoltă împotriva propriei condiții și o metodă de a cuceri, prin cultură, noblețea refuzată de destin: „În 29 iunie 1923, prin Procesul-verbal nr. 343, criticul va fi proclamat licențiat în filosofie și litere, specialitatea limba si literatura italiană. Directorul Școlii Române din Roma, V. Pârvan, prin adresa trimisa în 31 mai 1924 Ministerului Instrucțiunii Publice, va determina o schimbare benefică în destinul proaspătului profesor. Ramiro Ortiz va fi cel care îl va înștiința, după trei săptămâni, de sosirea adresei. În consecință, pe 20 iunie, se adresează lui D. Evolceanu (unul dintre cei opt care vor prelua „Convorbirile literare”, în 1895, de la lacob Negruzzi) decanul Facultății de Litere și Filosofie: Domnule Decan, am onoarea a vă ruga să binevoiți a mă prenumăra printre candidații la ocuparea unuia din cele două locuri vacante la Școala Română din Roma”.

În capitolul al treilea, Actualitatea unui îndrumar, este ilustrat impactul major al versiunii românești a tratatului Teoria literaturii de René Wellek și Austin Warren (traducere de Rodica Tiniș, cu o prefață programatică de Sorin Alexandrescu). Cassian Maria Spiridon identifică o serie de intuiții teoretice remarcabile pe care G. Călinescu le formulase încă din perioada interbelică, în volumul Principii de estetică. În viziunea lui, afinitățile dintre sistemul anglo-american și gândirea călinesciană se cristalizează în jurul câtorva direcții metodologice esențiale: autonomia estetică și rezistența la istoricism. G. Călinescu manifestă o opoziție fermă față de primatul criticii istorice pozitiviste și refuză reducerea operei de artă la determinismul exterior sau la simpla ei cronologie. În consonanță cu perspectiva lui Wellek, criticul român formulează ideea că istoria literară nu este o succesiune de „structuri obiective” imuabile, ci un ansamblu intelectual configurat prin categorii hermeneutice și puncte de vedere variabile. Ambele viziuni converg spre o metodologie în care actul critic și cel istoriografic sunt indisociabile, istoria literară fiind înțeleasă ca o formă de critică aplicată în timp, bazată pe valori, nu doar pe inventarieri factuale. Această paralelă arată că Principiile din 1939 se înscriu în dezbaterea epocii, dar și prefigurează, cu o siguranță aproape profetică, rigoarea separației dintre lectura orientată spre intimitatea operei și cea extrinsecă (raportată la circumstanțele ei).

Înainte ca teoria să-și fixeze cu precizie terminologia în cartea lui Wellek și Warren, reflecția de atunci delimita deja teritoriile, acordând fiecăruia dintre ele demnitatea și exigența propriei sale metode: „Claritatea și precizia în definirea unor termeni precum teorie, critică și istorie literară se constituie într-un Îndreptar de perenă actualitate, de permanent folos tuturor celor pentru care vocația critică nu este doar un deziderat, ci o chemare îndreptățită de talent și cultură”.

Cassian Maria Spiridon aprofundează cercetarea principiilor estetice în capitolul Estetică și poezie (contextualizând disciplina prin prisma definiției lui G. Călinescu: un program sistematic de preocupări intelectuale). El plasează originea și necesitatea esteticii în sfera carențelor de receptare, sugerând că aceasta apare ca mecanism compensatoriu pentru cei incapabili să emită judecăți de valoare spontane. Studiul lui Călinescu se sprijină pe o rețea densă de referințe fundamentale, de la tratatele de poetică ale Antichității grecești până la reperele majore ale esteticii moderne, precum contribuțiile lui Kant, Hegel sau Tudor Vianu.

Din perspectiva propriului sistem doctrinar, G. Călinescu evaluează critic metoda compozițională propusă de Tristan Tzara, pe care o amendează pentru lipsa de rigoare estetică. În mod analog, criticul susține caracterul ezoteric al liricii eminesciene, pe care o consideră accesibilă doar unei elite intelectuale restrânse, premisă întrebuințată și în cazul operei lui Ion Barbu, al cărei hermetism o exclude din sfera receptării de masă. Totodată, Călinescu îl creditează pe Urmuz drept un precursor autentic al dicteului automat în spațiul literar românesc. Prin această discuție a influențelor, Cassian Maria Spiridon reușește să demonstreze validitatea și coerența internă a „judecăților de gust” călinesciene, oferind cititorului cheia de boltă a întregului său sistem de evaluare literară.

Precum un arc ce-și reunește toate săgețile, volumul își închide cercul cu însuși capitolul ce-i dă și titlul, Poezia realelor și universul liric, locul geometric unde toate firele analizei se întâlnesc. Abordarea este duală: pentru primul, autorul reconstituie coordonatele genezei acestuia; în schimb, analiza pentru Universul poeziei migrează spre zona hermeneuticii, vizând simbolurile centrale și „canonul himerelor”. Cassian Maria Spiridon evidențiază caracterul dialogic al scriiturii călinesciene, bazată pe relația magistru-discipol. Prin intermediul acestei strategii, este convocat un întreg panteon de figuri simbolice: „Interogația este pentru profesor un bun motiv de a-și desfășura încântarea – de a pune în scenă îngerii, pe Amor, Arhanghelii, pe Hermes, cel la picioare înaripat, mesagerul zeilor, urmărind în toate aceste himere a atinge un canon de frumusețe spirituală. De aici se trece la mici lecții asupra anatomiei îngerilor, nu mai puțin asupra anatomiei umane. Prezintă, la solicitare, anatomia canonică a îngerului, ființă angelică”. 

Și pentru că portretul nu e niciodată complet fără umbra omului, răsfoim câteva dintre însemnările personale ale magistrului, acele notații fugare în care se ascunde, adesea, cea mai curată mărturisire. În acest ultim capitol, consacrat gloselor călinesciene, Cassian Maria Spiridon realizează o sinteză a multiplu articulatelor fațete care definesc opera acestuia: „Își asumă, prin acțiunea sa critică, educația publicului și explică în ce constă accederea la sensibilitatea creatorilor. Ia ca reper pe D. Bolintineanu, asupra căruia s-a aplecat în studiul său despre opera poetului, cu argumentul temporal al distanței față de apariția ei, subliniind reperul kantian care l-a ghidat în judecata sa critică” (G. Călinescu în câteva dintre notațiile sale).

De asemenea, este analizat unghiul de vedere al „divinului critic” față de poeții moderniști, acei contemporani pe care Călinescu i-a scrutat cu o obiectivitate ce friza, uneori, asprimea, alteori, adorația estetică: „Proliferarea cotidianelor, revistelor, publicațiilor de orice manieră, dar și catedrele de diverse niveluri, au fost însoțite cu necesitate de cronica literară și comentariile prin care cititorii sunt orientați în privința nivelului axiologic al operelor supuse lecturii. Eseistul ține să atenționeze: critica literară ca profesie nu acoperă exact spiritul critic. Spirit critic trebuie să aibă neapărat orice creator, atât sub aspectul teoretic cât și acela percepțional. Un mare poet este ipso facto un estetician, fie și aplicat numai la domeniul poeziei, și e cu neputință să n-aibă opinii despre ceilalți poeți”. 

Poezia realelor și universul liric se impune ca o lucrare de referință, care elucidează complexitatea operei călinesciene și reașază estetica în drepturile ei depline, ca program sistematic de înțelegere a lumii prin literatură.

În volumul Poezia Realelor și universul liric (Editura Junimea, Iași, 2025), Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară și densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu, unul dintre pilonii fundamentali ai spiritului nostru critic. ​

Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului — sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege — și tribulațiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricțiuni, judecata critică a lui G. Călinescu își testează consistența și capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni și alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieși, își revendică dreptul la distanță, la nuanță, la o suveranitate a preferinței, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generație postmaioresciană. Lovinescian ca formație, după cum remarca și N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, față de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” (G. Călinescu, între autonomia esteticului și angajamentul partinic).

Mai departe, sunt abordate contribuțiile fundamentale ale celui care este considerat, în mod canonic, cel mai înzestrat critic al literaturii române. Exegeza se concentrează pe lucrările de referință dedicate geniului eminescian — Viața lui Mihai Eminescu și ambele ediții ale monumentalei Opera lui Mihai Eminescu. Argumentația evidențiază faptul că, în absența unei sinteze istoriografice care să acopere evoluția literară autohtonă dincolo de pragul modernității, G. Călinescu își asumă rolul de a fundamenta o istorie literară integratoare. Această operă capitală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, organizată sub auspiciile esteticii lui Benedetto Croce, preia principiul conform căruia istoricul literar trebuie să posede atributele unui narator: „Istoria sa, scăldată în lumina unor principii estetice afirmate de Benedetto Croce (în pofida respingerii acestora în propriile sale pagini de estetică), o putem considera, între altele, ca expresia de sine a literaturii noastre din perioada interbelică. Potrivit principiilor călinesciene, istoricul literar trebuie să fie un narator, astfel istoria literaturii va îmbrăca hainele epicii, încât monumentala sa Istorie se transformă într-un roman”.

În capitolul secund, cercetarea se apleacă asupra unui exercițiu academic din anii interbelici, o teză de doctorat, aparținând lui G. Călinescu – Analiza literară a unui manuscris eminescian: Avatarii faraonului Tla (teză susținută în 23 noiembrie, anul 1936). Cassian Maria Spiridon transformă demersul critic într-o veritabilă ascetă de istoric literar. Pagina devine scena unei incursiuni în biografia lui G. Călinescu, acolo unde criticul caută să descifreze acea voință de putere intelectuală născută dintr-o traumă ontologică. Aflând că este fiul unei simple menajere, iar nu descendentul familiei care îl ocrotise / înfiase, tânărul Călinescu (deja împlinise douăzeci de ani) trăiește o experiență de o intensitate dramatică: „În aprilie 1919 G. Călinescu află că Marița, cum o numeau cei din casă pe Maria Vișan, este mama lui adevărată. Vestea, cum era de așteptat, provoacă adevărate furtuni în sufletul tânărului student, context în care se hotărăște să se reconstruiască, maturizându-se totodată” (O teză de doctorat interbelică). Departe de a se lăsa strivit sub povara acestei „fatalități” sociale, viitorul critic alege calea sublimării prin studiu. Reacția lui în fața prăbușirii mitului familial este una de o vigoare exemplară: refugiul în bibliotecă. Munca devine un instrument de legitimare, o modalitate de a-și construi un nume care să nu mai depindă de hazardul originar. Studiul devine pentru el un act de revoltă împotriva propriei condiții și o metodă de a cuceri, prin cultură, noblețea refuzată de destin: „În 29 iunie 1923, prin Procesul-verbal nr. 343, criticul va fi proclamat licențiat în filosofie și litere, specialitatea limba si literatura italiană. Directorul Școlii Române din Roma, V. Pârvan, prin adresa trimisa în 31 mai 1924 Ministerului Instrucțiunii Publice, va determina o schimbare benefică în destinul proaspătului profesor. Ramiro Ortiz va fi cel care îl va înștiința, după trei săptămâni, de sosirea adresei. În consecință, pe 20 iunie, se adresează lui D. Evolceanu (unul dintre cei opt care vor prelua „Convorbirile literare”, în 1895, de la lacob Negruzzi) decanul Facultății de Litere și Filosofie: Domnule Decan, am onoarea a vă ruga să binevoiți a mă prenumăra printre candidații la ocuparea unuia din cele două locuri vacante la Școala Română din Roma”.

În capitolul al treilea, Actualitatea unui îndrumar, este ilustrat impactul major al versiunii românești a tratatului Teoria literaturii de René Wellek și Austin Warren (traducere de Rodica Tiniș, cu o prefață programatică de Sorin Alexandrescu). Cassian Maria Spiridon identifică o serie de intuiții teoretice remarcabile pe care G. Călinescu le formulase încă din perioada interbelică, în volumul Principii de estetică (1939). În viziunea lui, afinitățile dintre sistemul anglo-american și gândirea călinesciană se cristalizează în jurul câtorva direcții metodologice esențiale: autonomia estetică și rezistența la istoricism; G. Călinescu manifestă o opoziție fermă față de primatul criticii istorice pozitiviste și refuză reducerea operei de artă la determinismul exterior sau la simpla ei cronologie. Subiectivitatea structurilor istoriografice: în consonanță cu perspectiva lui Wellek, criticul român postulează că istoria literară nu este o succesiune de „structuri obiective” imuabile, ci o construcție intelectuală configurată prin categorii hermeneutice și puncte de vedere variabile. Identitatea procedeului: ambele viziuni converg spre o metodologie în care actul critic și cel istoriografic sunt indisociabile, istoria literară fiind înțeleasă ca o formă de critică aplicată în timp, bazată pe valori, nu doar pe inventarieri factuale. Această paralelă arată că Principiile din 1939 se înscriu în dezbaterea epocii, dar și prefigurează, cu o siguranță aproape profetică, rigoarea separației dintre lectura orientată spre intimitatea operei și cea extrinsecă (raportată la circumstanțele ei).

Înainte ca teoria să-și fixeze cu precizie terminologia în cartea lui Wellek și Warren, reflecția de atunci delimita deja teritoriile, acordând fiecăruia dintre ele demnitatea și exigența propriei sale metode: „Claritatea și precizia în definirea unor termeni precum teorie, critică și istorie literară se constituie într-un Îndreptar de perenă actualitate, de permanent folos tuturor celor pentru care vocația critică nu este doar un deziderat, ci o chemare îndreptățită de talent și cultură”.

Cassian Maria Spiridon aprofundează cercetarea principiilor estetice în capitolul Estetică și poezie (contextualizând disciplina prin prisma definiției lui G. Călinescu: un program sistematic de preocupări intelectuale). El plasează originea și necesitatea esteticii în sfera carențelor de receptare, sugerând că aceasta apare ca mecanism compensatoriu pentru cei incapabili să emită judecăți de valoare spontane. Studiul lui Călinescu se sprijină pe o rețea densă de referințe fundamentale, de la tratatele de poetică ale Antichității grecești până la reperele majore ale esteticii moderne, precum contribuțiile lui Kant, Hegel sau Tudor Vianu.

Din perspectiva propriului sistem doctrinar, G. Călinescu evaluează critic metoda compozițională propusă de Tristan Tzara, pe care o amendează pentru lipsa de rigoare estetică. În mod analog, criticul susține caracterul ezoteric al liricii eminesciene, pe care o consideră accesibilă doar unei elite intelectuale restrânse, premisă întrebuințată și în cazul operei lui Ion Barbu, al cărei hermetism o exclude din sfera receptării de masă. Totodată, Călinescu îl creditează pe Urmuz drept un precursor autentic al dicteului automat în spațiul literar românesc. Prin această discuție a influențelor, Cassian Maria Spiridon reușește să demonstreze validitatea și coerența internă a „judecăților de gust” călinesciene, oferind cititorului cheia de boltă a întregului său sistem de evaluare literară.

Precum un arc ce-și reunește toate săgețile, volumul își închide cercul cu însuși capitolul ce-i dă și titlul, Poezia realelor și universul liric, locul geometric unde toate firele analizei se întâlnesc. Abordarea este duală: pentru primul, autorul reconstituie coordonatele genezei acestuia; în schimb, analiza pentru Universul poeziei migrează spre zona hermeneuticii, vizând simbolurile centrale și „canonul himerelor”. Cassian Maria Spiridon evidențiază caracterul dialogic al scriiturii călinesciene, structurată pe relația magistru-discipol. Prin intermediul acestui mecanism, este convocat un întreg panteon de figuri simbolice: „Interogația este pentru profesor un bun motiv de a-și desfășura încântarea – de a pune în scenă îngerii, pe Amor, Arhanghelii, pe Hermes, cel la picioare înaripat, mesagerul zeilor, urmărind în toate aceste himere a atinge un canon de frumusețe spirituală. De aici se trece la mici lecții asupra anatomiei îngerilor, nu mai puțin asupra anatomiei umane. Prezintă, la solicitare, anatomia canonică a îngerului, ființă angelică”. 

Și pentru că portretul nu e niciodată complet fără umbra omului, răsfoim câteva dintre însemnările personale ale magistrului, acele notații fugare în care se ascunde, adesea, cea mai curată mărturisire. În acest ultim capitol, consacrat gloselor călinesciene, Cassian Maria Spiridon realizează o sinteză a multiplu articulatelor fațete care definesc opera acestuia: „Își asumă, prin acțiunea sa critică, educația publicului și explică în ce constă accederea la sensibilitatea creatorilor. Ia ca reper pe D. Bolintineanu, asupra căruia s-a aplecat în studiul său despre opera poetului, cu argumentul temporal al distanței față de apariția ei, subliniind reperul kantian care l-a ghidat în judecata sa critică” (G. Călinescu în câteva dintre notațiile sale). De asemenea, este analizat unghiul de vedere al „divinului critic” față de poeții moderniști, acei contemporani pe care Călinescu i-a scrutat cu o obiectivitate ce friza, uneori, asprimea, alteori, adorația estetică: „Proliferarea cotidianelor, revistelor, publicațiilor de orice manieră, dar și catedrele de diverse niveluri, au fost însoțite cu necesitate de cronica literară și comentariile prin care cititorii sunt orientați în privința nivelului axiologic al operelor supuse lecturii. Eseistul ține să atenționeze: critica literară ca profesie nu acoperă exact spiritul critic. Spirit critic trebuie să aibă neapărat orice creator, atât sub aspectul teoretic cât și acela percepțional. Un mare poet este ipso facto un estetician, fie și aplicat numai la domeniul poeziei, și e cu neputință să n-aibă opinii despre ceilalți poeți”. Prin această hermeneutică a notațiilor, Cassian Maria Spiridon reușește să surprindă însăși pulsația gândirii lui G. Călinescu, surprinzându-l pe acesta în exercițiul viu al definirii valorilor naționale, de la melancolia romantică la vibrația cerebrală a modernității

Poezia realelor și universul liric se impune ca o lucrare de referință, care elucidează complexitatea operei călinesciene și reașază estetica în drepturile ei depline, ca program sistematic de înțelegere a lumii prin literatură.

În volumul Poezia Realelor și universul liric (Editura Junimea, Iași, 2025), Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară și densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu, unul dintre pilonii fundamentali ai spiritului nostru critic. ​

Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului — sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege — și tribulațiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricțiuni, judecata critică a lui G. Călinescu își testează consistența și capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni și alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieși, își revendică dreptul la distanță, la nuanță, la o suveranitate a preferinței, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generație postmaioresciană. Lovinescian ca formație, după cum remarca și N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, față de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” (G. Călinescu, între autonomia esteticului și angajamentul partinic).

Mai departe, sunt abordate contribuțiile fundamentale ale celui care este considerat, în mod canonic, cel mai înzestrat critic al literaturii române. Exegeza se concentrează pe lucrările de referință dedicate geniului eminescian — Viața lui Mihai Eminescu și ambele ediții ale monumentalei Opera lui Mihai Eminescu. Argumentația evidențiază faptul că, în absența unei sinteze istoriografice care să acopere evoluția literară autohtonă dincolo de pragul modernității, G. Călinescu își asumă rolul de a fundamenta o istorie literară integratoare. Această operă capitală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, organizată sub auspiciile esteticii lui Benedetto Croce, preia principiul conform căruia istoricul literar trebuie să posede atributele unui narator. Această filiație teoretică fundamentează caracterul hibrid al Istoriei, în care strictețea documentară fuzionează cu valențele narative, conferind astfel istoriei literare o dimensiune artistică apropiată de structura romanului: „Istoria sa, scăldată în lumina unor principii estetice afirmate de Benedetto Croce (în pofida respingerii acestora în propriile sale pagini de estetică), o putem considera, între altele, ca expresia de sine a literaturii noastre din perioada interbelică. Potrivit principiilor călinesciene, istoricul literar trebuie să fie un narator, astfel istoria literaturii va îmbrăca hainele epicii, încât monumentala sa Istorie se transformă într-un roman”.

În capitolul secund, cercetarea se apleacă asupra unui exercițiu academic din anii interbelici, o teză de doctorat, aparținând lui G. Călinescu – Analiza literară a unui manuscris eminescian: Avatarii faraonului Tla (teză susținută în 23 noiembrie, anul 1936). În acest capitol, Cassian Maria Spiridon transformă demersul critic într-o veritabilă ascetă de istoric literar. Pagina devine scena unei incursiuni în biografia lui G. Călinescu, acolo unde criticul caută să descifreze acea voință de putere intelectuală născută dintr-o traumă ontologică. Aflând că este fiul unei simple menajere, iar nu descendentul familiei care îl ocrotise / înfiase, tânărul Călinescu (deja împlinise douăzeci de ani) trăiește o experiență de o intensitate dramatică: „În aprilie 1919 G. Călinescu află că Marița, cum o numeau cei din casă pe Maria Vișan, este mama lui adevărată. Vestea, cum era de așteptat, provoacă adevărate furtuni în sufletul tânărului student, context în care se hotărăște să se reconstruiască, maturizându-se totodată” (O teză de doctorat interbelică). Departe de a se lăsa strivit sub povara acestei „fatalități” sociale, viitorul critic alege calea sublimării prin studiu. Reacția lui în fața prăbușirii mitului familial este una de o vigoare exemplară: refugiul în bibliotecă. Munca devine un instrument de legitimare, o modalitate de a-și construi un nume care să nu mai depindă de hazardul originar. Studiul devine pentru el un act de revoltă împotriva propriei condiții și o metodă de a cuceri, prin cultură, noblețea refuzată de destin: „În 29 iunie 1923, prin Procesul-verbal nr. 343, criticul va fi proclamat licențiat în filosofie și litere, specialitatea limba si literatura italiană. Directorul Școlii Române din Roma, V. Pârvan, prin adresa trimisa în 31 mai 1924 Ministerului Instrucțiunii Publice, va determina o schimbare benefică în destinul proaspătului profesor. Ramiro Ortiz va fi cel care îl va înștiința, după trei săptămâni, de sosirea adresei. În consecință, pe 20 iunie, se adresează lui D. Evolceanu (unul dintre cei opt care vor prelua „Convorbirile literare”, în 1895, de la lacob Negruzzi) decanul Facultății de Litere și Filosofie: Domnule Decan, am onoarea a vă ruga să binevoiți a mă prenumăra printre candidații la ocuparea unuia din cele două locuri vacante la Școala Română din Roma”.

În același spirit al actualității, analiza lui Cassian Maria Spiridon debutează, în al treilea capitol, Actualitatea unui îndrumar, printr-un recurs la contextul receptării critice autohtone, invocând impactul major pe care l-a avut versiunea românească a tratatului Teoria literaturii de René Wellek și Austin Warren (traducere de Rodica Tiniș, prefațată programatic de Sorin Alexandrescu). Acest reper bibliografic servește drept fundament pentru o demonstrație de arheologie a ideilor, prin care autorul identifică o serie de intuiții teoretice remarcabile pe care G. Călinescu le formulase anticipat, încă din perioada interbelică, în volumul Principii de estetică (1939). În viziunea lui Cassian Maria Spiridon, afinitățile dintre sistemul anglo-american și gândirea călinesciană se cristalizează în jurul câtorva piloni metodologici fundamentali: autonomia estetică și rezistența la istoricism; Călinescu manifestă o opoziție fermă față de primatul criticii istorice pozitiviste și refuză reducerea operei de artă la determinismul exterior sau la simpla ei cronologie. Subiectivitatea structurilor istoriografice: în consonanță cu perspectiva lui Wellek, criticul român postulează că istoria literară nu este o succesiune de „structuri obiective” imuabile, ci o construcție intelectuală configurată prin categorii hermeneutice și puncte de vedere variabile. Identitatea metodei: ambele viziuni converg spre o metodologie în care actul critic și cel istoriografic sunt indisociabile, istoria literară fiind înțeleasă ca o formă de critică aplicată în timp, bazată pe valori, nu doar pe inventarieri factuale. Această paralelă arată că Principiile din 1939 se înscriu în dezbaterea epocii, dar și prefigurează, cu o siguranță aproape profetică, rigoarea separației dintre lectura orientată spre intimitatea operei și cea extrinsecă (aplicată la circumstanțele ei).

Înainte ca teoria să-și fixeze cu precizie terminologia în cartea lui Wellek și Warren, reflecția de atunci delimita deja teritoriile, acordând fiecăruia dintre ele demnitatea și exigența propriei sale metode: „Claritatea și precizia în definirea unor termeni precum teorie, critică și istorie literară se constituie într-un Îndreptar de perenă actualitate, de permanent folos tuturor celor pentru care vocația critică nu este doar un deziderat, ci o chemare îndreptățită de talent și cultură”.

Cassian Maria Spiridon aprofundează cercetarea principiilor estetice în capitolul Estetică și poezie (contextualizând disciplina prin prisma definiției lui G. Călinescu: un program sistematic de preocupări intelectuale). El plasează originea și necesitatea esteticii în sfera carențelor de receptare, sugerând că aceasta apare ca mecanism compensatoriu pentru cei incapabili să emită judecăți de valoare spontane. Arhitectura conceptuală a lui G. Călinescu se sprijină pe o rețea densă de referințe fundamentale, de la tratatele de poetică ale Antichității grecești până la reperele majore ale esteticii moderne, precum contribuțiile lui Kant, Hegel sau Tudor Vianu.

Din perspectiva propriului sistem doctrinar, G. Călinescu evaluează critic metoda compozițională propusă de Tristan Tzara, pe care o amendează pentru lipsa de rigoare estetică. În mod analog, criticul susține caracterul ezoteric al liricii eminesciene, pe care o consideră accesibilă doar unei elite intelectuale restrânse, premisă întrebuințată și în cazul operei lui Ion Barbu, al cărei hermetism o exclude din sfera receptării de masă. Totodată, Călinescu îl creditează pe Urmuz drept un precursor autentic al dicteului automat în spațiul literar românesc. Prin această discuție a influențelor, Cassian Maria Spiridon reușește să demonstreze validitatea și coerența internă a „judecăților de gust” călinesciene, oferind cititorului cheia de boltă a întregului său sistem de evaluare literară.

Precum un arc ce-și reunește toate săgețile, volumul își închide cercul cu însuși capitolul ce-i dă și titlul, Poezia realelor și universul liric, locul geometric unde toate firele analizei se întâlnesc, desăvârșind un admirabil edificiu de idee și simțire. 

Cassian Maria Spiridon face o analiză aplicată asupra eseurilor călinesciene Poezia realelor și Universul poeziei. Abordarea este duală: pentru primul, autorul reconstituie coordonatele genezei acestuia; în schimb, analiza pentru Universul poeziei migrează spre zona hermeneuticii, vizând simbolurile centrale și „canonul himerelor”. Cassian Maria Spiridon evidențiază caracterul dialogic al scriiturii călinesciene, structurată pe relația magistru-discipol. Prin intermediul acestui mecanism, este convocat un întreg panteon de figuri simbolice: „Interogația este pentru profesor un bun motiv de a-și desfășura încântarea – de a pune în scenă îngerii, pe Amor, Arhanghelii, pe Hermes, cel la picioare înaripat, mesagerul zeilor, urmărind în toate aceste himere a atinge un canon de frumusețe spirituală. De aici se trece la mici lecții asupra anatomiei îngerilor, nu mai puțin asupra anatomiei umane. Prezintă, la solicitare, anatomia canonică a îngerului, ființă angelică”. 

Și pentru că portretul nu e niciodată complet fără umbra omului, răsfoim câteva dintre însemnările personale ale magistrului, acele notații fugare în care se ascunde, adesea, cea mai curată mărturisire.

​În acest ultim capitol, consacrat gloselor călinesciene, Cassian Maria Spiridon realizează o sinteză a multiplu articulatelor fațete care definesc opera acestuia. Este investigată receptarea lui Dimitrie Bolintineanu, figură emblematică a sensibilității noastre preromantice: „Își asumă, prin acțiunea sa critică, educația publicului și explică în ce constă accederea la sensibilitatea creatorilor. Ia ca reper pe D. Bolintineanu, asupra căruia s-a aplecat în studiul său despre opera poetului, cu argumentul temporal al distanței față de apariția ei, subliniind reperul kantian care l-a ghidat în judecata sa critică” (G. Călinescu în câteva dintre notațiile sale). De asemenea, este analizat unghiul de vedere al „divinului critic” față de poeții moderniști, acei contemporani pe care Călinescu i-a scrutat cu o obiectivitate ce friza, uneori, asprimea, alteori, adorația estetică.

Prin această hermeneutică a notațiilor, Cassian Maria Spiridon reușește să surprindă însăși pulsația gândirii lui Călinescu, surprinzându-l pe acesta în exercițiul viu al definirii valorilor naționale, de la melancolia romantică la vibrația cerebrală a modernității: „Proliferarea cotidianelor, revistelor, publicațiilor de orice manieră, dar și catedrele de diverse niveluri, au fost însoțite cu necesitate de cronica literară și comentariile prin care cititorii sunt orientați în privința nivelului axiologic al operelor supuse lecturii. Eseistul ține să atenționeze: critica literară ca profesie nu acoperă exact spiritul critic. Spirit critic trebuie să aibă neapărat orice creator, atât sub aspectul teoretic cât și acela percepțional. Un mare poet este ipso facto un estetician, fie și aplicat numai la domeniul poeziei, și e cu neputință să n-aibă opinii despre ceilalți poeți”.  

Poezia realelor și universul liric se impune ca o lucrare de referință, care elucidează complexitatea operei călinesciene și reașază estetica în drepturile ei depline, ca program sistematic de înțelegere a lumii prin literatură.