În arhitectura vastă a acestui studiu se disting două ansambluri majore, distincte prin întinderea temporală și densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos și teatru, ce urmărește desfășurarea reflecției estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod, până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secțiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează și se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant, până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecției estetice e refăcut cu strictețe, într-o sinteză care pune în lumină continuitățile și frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică și scenă.

Prezența termenilor „frumos” și „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecție de ordin filosofic, căci acești termeni, purtători ai unei tradiții conceptuale îndelungate, se cer elucidați în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism și sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon și Aristotel, ale căror concepții, deși divergente, au modelat decisiv câmpul speculației estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer și Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice și existențiale, au problematizat frumosul și arta, contribuind astfel, în registre distincte, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcație strictă între lumea fenomenală și cea noumenală, iar Nietzsche privește arta ca pe o înflorire a vieții, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândește viziunea frumosului din realitatea brută. Existența nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” (Evoluția ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche).

Demersul critic al lui Bogdan Mihai Dascălu, consacrat revalorizării operei poetice a lui Anghel Dumbrăveanu, dobândește o nouă amplitudine și o mai fermă consistență odată cu apariția celui de-al doilea volum, intitulat Anghel Dumbrăveanu SCRIERI II. Publicistică literară. Corespondență (Editura David Press Print, Timișoara, 2025).

Rămâne în seama istoriei literare — acea instanță care dictează cu rigoare și înțeleaptă prudență în chestiuni de durabilitate artistică — să stabilească locul care i se cuvine lui Anghel Dumbrăveanu în arhitectura valorilor poeziei românești contemporane. Orice tentativă de evaluare a operei sale trebuie, cel puțin în stadiul actual al receptării, să pornească de la faptul că accesul nostru se limitează, în mod firesc, la latura ei poetică, a cărei expresie s-a coagulat în numeroase volume publicate de-a lungul anilor. Într-un context cultural în care textele diseminate în periodice — fie ele literare, fie de altă natură — sunt adesea ignorate de exegeza curentă, ediția de față dobândește o valoare incontestabilă, întrucât reunește aceste fragmente risipite, conferindu-le o formă unitară și oferindu-le, astfel, lectorului de bună-credință — pe care îl presupunem încă interesat — înlesnirea unui contact direct, nemijlocit, cu o parte a operei rămasă până acum într-o relativă penumbră.

În pregătirea ediției Anghel Dumbrăveanu, Scrieri — concepută să reunească paginile risipite prin reviste, rămase în afara volumelor tipărite — Bogdan Mihai Dascălu a procedat, după cum el însuși afirmă, la o primă ordonare tematică a materialului: publicistică literară, texte confesive, traduceri, însemnări de călătorie. „La capătul acestei clasificări, am constatat cu o ușoară nedumerire că rămăseseră deoparte nu puține texte, greu de subsumat unor categorii riguroase, dar care se apropiau — ca ton și structură — de ceea ce tradițional se numește Poșta redacției. La început, recunosc, le-am privit cu o doză de reținere: mă întrebam dacă simpla lor prezență în acest corpus justifică includerea în economia unei ediții critice. Le-am pus deoparte, dar n-am renunțat la ele. Am revenit, mai curând dintr-un sentiment de scrupul decât din convingere, și am început să le citesc — întâi cu o anume distanță, apoi cu interes crescând. Pe măsură ce lectura avansa, înțelegeam că, dincolo de caracterul lor aparent marginal, aceste texte dezvăluiau o structură internă recurentă, o anumită omogenitate de ton, de adresare, de reflex cultural”.

Prin însăși natura sa, acest volum – alcătuit dintr-o selecție de scrisori provenite din cadrul rubricii „Poșta redacției” – se pretează unei duble lecturi, ambele de un interes aparte. Mai întâi, el oferă mărturia vie a unei activități redacționale desfășurate cu o răbdare trudnică și cu un discernământ prudent, în fața unui adevărat torent de producții lirice trimise de colaboratori aspiranți. Din această masă eterogenă, redactorul s-a străduit să desprindă ceea ce putea constitui germenii unui talent autentic, evitând, pe cât i-a stat în putință, riscul de a trece cu vederea o voce originală. Lista – deloc neglijabilă – a celor care, într-o formă sau alta, aveau să confirme încrederea sa, întărește impresia unei munci făcute cu devotament și cu o fină intuiție literară.

În al doilea rând, volumul impune o reflecție asupra genului epistolar însuși, într-una dintre ipostazele sale cele mai puțin explorate: corespondența redacțională. Prin caracterul său spontan și totodată funcțional, prin relația deopotrivă impersonală și confesivă pe care o presupune, această formă de schimb epistolar își relevă, poate pentru întâia oară, trăsăturile definitorii și o valoare documentară ce depășește simplul context al comunicării editoriale. Dialogul cu tinerii aspiranți, precizează Crișu Dascălu, autorul Studiului introductiv, s-a întins pe cinci ani, mai precis în intervalul dintre 27 septembrie 1973 și 6 aprilie 1978, când a răspuns sutelor, poate miilor de scrisori care i-au fost adresate. Fără îndoială, un număr așa de mare de interlocutori arată, pe de o parte, apetitul acestora pentru arta versului și, pe de altă parte, încrederea lor în verdictele drepte ale destinatarului. Totuși, experiența de poștaș a lui Anghel Dumbrăveanu este mai veche, ea avându-și începuturile în 1955, când, proaspăt redactor la „Scrisul bănățean”, el anunță înființarea rubricii Poșta noastră, spațiu al dialogului cu cei care „încearcă primele acorduri ale lirei” și cărora le este adresat sfatul de a acorda atenția cuvenită ”realizării artistice”.

Volumul constituie o contribuție esențială la reconstituirea profilului intelectual al lui Anghel Dumbrăveanu, redactor și poet ale cărui preocupări literare se regăsesc într-o activitate publicistică densă, atentă și empatică față de literatura în devenire. Textele de întâmpinare și reflecțiile critice selectate în acest volum trădează un spirit echilibrat, generos și exigent. Dumbrăveanu scria cu tact și discernământ, între imperativele selecției și nevoia firească de a susține generațiile tinere. Secțiunea epistolară a volumului capătă o valoare aparte, oferind nu doar detalii despre relațiile autorului cu tinerii poeți sau colaboratori, ci și o privire lucidă asupra instituției literare a vremii, cu toate constrângerile, ambiguitățile și gesturile ei de solidaritate. Se conturează, în filigran, figura unui redactor literar devotat, pentru care actul de lectură și cel de răspuns deveneau veritabile exerciții de responsabilitate culturală.

Bogdan Mihai Dascălu dovedește, prin această ediție, nu doar acribie documentară, ci și o intuiție culturală de ansamblu, valorificând un material care, altminteri, ar fi riscat să rămână în uitare. Notele, contextualizările și organizarea coerentă a volumului îi sporesc valoarea atât pentru cercetători, cât și pentru cititorii interesați de istoria vie a literaturii române postbelice.

Demersul critic al lui Bogdan Mihai Dascălu, consacrat revalorizării operei poetice a lui Anghel Dumbrăveanu, dobândește o nouă amplitudine și o mai fermă consistență odată cu apariția celui de-al doilea volum, intitulat Anghel Dumbrăveanu SCRIERI II. Publicistică literară. Corespondență (1973-1978).

Rămâne în seama istoriei literare — acea instanță ce dictează cu rigoare și înțeleaptă prudență în chestiuni de durabilitate artistică — să stabilească locul ce i se cuvine lui Anghel Dumbrăveanu în arhitectura valorilor poeziei românești contemporane. Orice tentativă de evaluare a operei sale trebuie, cel puțin în stadiul actual al receptării, să pornească de la faptul că accesul nostru se limitează, în mod firesc, la latura ei poetică, a cărei expresie s-a coagulat în numeroase volume publicate de-a lungul anilor. Într-un context cultural în care textele diseminate în periodice — fie ele literare, fie de altă natură — sunt adesea ignorate de exegeza curentă, ediția de față dobândește o valoare incontestabilă, întrucât reunește aceste fragmente risipite, conferindu-le o formă unitară și oferindu-le, astfel, lectorului de bună-credință — pe care îl presupunem încă interesat — înlesnirea unui contact direct, nemijlocit, cu o parte a operei rămasă până acum într-o relativă penumbră.

În pregătirea ediției Anghel Dumbrăveanu, Scrieri — concepută să reunească paginile risipite prin reviste, rămase în afara volumelor tipărite — Bogdan Mihai Dascălu a procedat, după cum el însuși afirmă, la o primă ordonare tematică a materialului: publicistică literară, texte confesive, traduceri, însemnări de călătorie: „A fost un început necesar, dar nu și suficient. Căci, la capătul acestei clasificări, am constatat cu o ușoară nedumerire că rămăseseră deoparte nu puține texte, greu de subsumat unor categorii riguroase, dar care se apropiau — ca ton și structură — de ceea ce tradițional se numește Poșta redacției”.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune către spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Treptat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, lumini, suvenire etc. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a viețuirii — mai lentă. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Treptat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, lumini, suvenire etc. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a viețuirii — mai lentă. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie altă surpriză. Odată ce pătrundeai mai adânc în sat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, glasuri ridicate cu firescul unei intimități împărtășite, viață desfășurată fără grabă. În mod neașteptat, Koutouloufari se dovedea mai viu, mai dens în trăiri decât însuși Hersonissos, cu toată exuberanța sa turistică. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus — una dintre acele inversiuni ale așteptării, pe care doar realitatea le poate oferi cu atâta naturalețe.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a locuirii — mai lentă, mai înrădăcinată în tradiție. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” tocmai prin această liniște densă, încărcată de timp negrăbit, și prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile extrem de curate duceau înspre muntele înălțat ca o piramidă în fundal. Cu cât pătrundeai mai mult în sat, tăcerea de la suprafață era înlocuită de forfota veselă a teraselor. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie altă surpriză.

Dintre locurile pe care am avut prilejul să le cunosc în peregrinările recente, cel mai aparte mi s-a părut satul Koutouloufari — așezare retrasă, înfășurată într-o liniște ancestrală, care, privită de pe colinele dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea unui relief dramatic, ci mai curând disonanța fină dintre simplitatea înfățișării și complexitatea stărilor lăuntrice pe care le trezea.

Înainte de a păși acolo, nutrisem imaginea unui loc fără tensiune, populat de oameni resemnați în tihna lor — o viață desfășurată în grădini liniștite, în jurul unui ecran de televizor, într-o formă de relaxare plată și uniformă. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții comode, poate chiar nedrepte.

Ceea ce am descoperit contrazicea însă profund acea reprezentare inițială. Aparența de singurătate ascundea o vibrație vie. Marginile satului, tăcute și împădurite cu măslini, păreau a păstra ecouri ale unei Antichități încă fremătătoare. Așteptai aproape instinctiv o epifanie, silueta unui zeu uitat sau a unui personaj mitologic, hrănit din tăcerea vegetală a locului. Dar în locul revelației, răsuna neceremonios un măgar — aceeași figură recognoscibilă, încrustată pe carpetele din micile magazine de suveniruri. Un gest trivial, dar nu lipsit de sens: între simbol și cotidian, locul își păstra autenticitatea.

Aceasta este, poate, lecția tainică pe care o oferă Koutouloufari: între monumental și prozaic, între mit și realitatea domestică, se întinde un fir invizibil de echilibru, pe care doar pasul atent al călătorului îl poate descifra.

Insularitatea Cretei, cu întreaga ei povară de rupturi și izolare, pare să fi imprimat locuitorilor o înclinație către spectacol — nu din ostentație, ci dintr-o nevoie profundă de a înveseli viața și de a atrage interesul străinului. La intrarea în sat, un grec jovial, cu gesturi teatrale, s-a lansat într-un dans improvizat, evocând în manieră aproape caricaturală figura legendară a lui Zorba.

Străzile, înguste și curate, urcau spre munte cu o gravitate piramidală, dar această geometrie solemnă se estompa odată cu apropierea de inima satului, unde pașii solitari se pierdeau în forfota veselă a teraselor. Acolo, în prezența oamenilor, muntele părea a se umaniza, pierzându-și din verticala severă și integrându-se firesc în ritmul unei vieți calde și discrete.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor. Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea nu era decât aparentă. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini, așteptai să răsară silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic.

Străzile, înguste dar impecabil curate, urcau spre muntele ca o piramidă din fundal, . Totuși, pe măsură ce pătrundeai mai adânc în sat, zgomotul domol al pașilor era înlocuit de forfota veselă a teraselor. Acolo, între oameni, muntele își atenua din geometria solemnă, ilustrată ca o piramidă pe bolta cerului.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture. Însă, la auzul chemării mele — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarrbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture; ulterior — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre câmpia de jos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. Ochiul neatent ar fi putut înregistra imaginea unei vieți stinse în rutina cotidiană, dominate de lentoarea mișcărilor domestice — figuri umane vag conturate, afundate în fotolii sub arcade de iederă, privind spre ecranele televizoarelor.

Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului — grădinile de măslini, întinse în valuri tăcute — păreau a ascunde ceva din spiritul unei antichități adormite. Așteptai, fără voie, să răsară dintre ramuri silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului.

Și totuși, ceea ce a tulburat acea așteptare nu a fost epifania, ci realul în forma sa autentică: un măgar, cu glasul lui răgușit, ieșind din frunziș precum un semn de viață arhaică. Imaginea lui, repetată pe covoarele țesute ale caselor era emblema unei tradiții tăcute, păstrate cu o demnitate firească, netrucată.

Astfel, Koutouloufari nu era un spațiu uitat, ci unul păstrat în afara grabei, înzestrat cu acea gravitate calmă pe care o întâlnești doar acolo unde timpul a fost lăsat să respire.

La intrarea în sat, pe partea dreaptă, m-a întâmpinat un localnic — cretan de o vitalitate molipsitoare, cu mișcări largi și o energie care trăda familiaritatea cu locul și cu oaspeții. Printr-un joc de gesturi vesele, aproape teatrale, a căutat să mă convingă să poposesc la terasa lui. Am zâmbit și i-am promis, fără ezitare, că la întoarcere îi voi onora invitația.

Străzile, înguste dar impecabil curate, urcau tăcute spre muntele din fundal, ale cărui smocuri rare de iarbă păstrau parcă urma recentă a botului de capră care le rosese — o imagine atât de firească, încât devenea aproape simbolică. Și totuși, pe măsură ce pătrundeai mai adânc în sat, zgomotul domol al pașilor era înlocuit de forfota veselă a teraselor — clinchet de pahare, vocile amestecate într-o armonie necerută. Acolo, între oameni, muntele își pierdea din geometria sa solemnă, ilustrată ca o piramidă. Era încă prezent, dar retras în plan secund, ca o figură a memoriei, nu a prezentului.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o fire ludică, o nevoie aproape compulsivă de spectacol, născută din dorința de a rupe monotonia izolării și de a stârni interesul vizitatorului străin. Această propensiune spre reprezentare — fie ea spontană sau ritualizată — se manifestă adesea în forme pitorești, cu dezinvoltură scenică.

La întoarcerea noastră dinspre port, fidel promisiunii făcute înainte gazdei întâlnite la intrarea în sat — un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali — am poposit la terasa lui, situată la parterul unei clădiri albe, umbrite de o glicină, unde, deși atmosfera era mai densă și aerul mai cald decât la nivelul superior, ne-am așezat, obosiți și însetați, eu și câțiva confrați poeți, toți membri ai aceleiași filiale scriitoricești.

În clipa în care am trecut pragul, patronul, cu o promptitudine teatrală, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul” – dar nu cu grația robustă a actorului original, ci cu un soi de entuziasm caraghios, răsucit și intensificat de conștiința propriului efect comic.

Pe unul dintre zidurile terasei, o frescă murală înfățișând conturul insulei atrăgea privirea printr-un detaliu neechivoc: în centrul compoziției, ușor hiperbolizat, trona desenul vilei patronului – semn limpede al unui orgoliu local pe cât de ingenuu, pe atât de revelator.