Săptămânal, vărul meu de la Roma, Cristian Drăghia, mă sună pe WhatsApp, cu video, pentru a fi și eu martor evenimentelor fotbalistice de pe Stadionul Olimpic.

Astăzi, m-a interpelat, pentru a vedea suporterii lui Juventus – în număr de 4 – 5000 (Juventus joacă în deplasare cu Lazio).

În timp ce imaginile spectaculare se derulează pe telefon, la televizor se transmite meciul Universitatea Cluj – UTA Arad. În partea stângă, unde îmi țin telefonul, pentru a fi în direct cu stadionul din Roma, este o frenezie – așa cum era, pe vremuri, la Craiova, iar, în dreapta, unde este plasat Samsungul, pustiul din tribune aproape mă deprimă….

Câtă disponibilitate pentru spectacolul sportiv au oamenii din țările mai bogate – nu le stă mintea la griji ori taxe.

Titlul romanului Dragoste în umbra morții (Editura Brumar, Timișoara, 2019), de Dumitru Șt. Drinceanu poate fi interpretat într-un mod clasic shakespearian, întrucât pare a evoca sacrificiul, în numele dragostei romantice, al unor tineri îndrăgostiți, gata să-și ofere viața unul pentru altul. Cu toate acestea, în contextul prezentat în roman, titlul capătă o nouă dimensiune și semnificație. În loc să se concentreze exclusiv pe povestea de dragoste dintre protagoniști, titlul devine asociat cu miracolul supraviețuirii în fața unei tragedii iminente, precum acel tsunami din Pacific, despre a cărui violență s-a transmis în toată lumea. Astfel, metafora „umbra morții” nu mai indică doar un devotament paroxistic în dragoste, ci și realitatea concretă a pericolului și a tenacității omului în fața acestuia. Titlul subliniază schimbările de perspectivă din cadrul romanului, asigurând cititorului o introducere intrigantă și provocatoare într-o poveste care explorează atât aspecte romantice, cât și tragedii umane de proporții catastrofale.

Comparând debutul acțiunii din romanul lui Dumitru Șt. Drinceanu cu maniera lui Balzac, așa cum a fost adoptată în literatura română de Nicolae Filimon, se evidențiază o anumită similitudine. De fapt, descrierea apariției lui Tokay, protagonistul cărții lui Drinceanu, într-o manieră care precizează cu lux de amănunte coordonatele spațiale și temporale, amintește de scenele din Ciocoii vechi și noi (1866), în care tânărul Dinu Păturică sosește la casele boierului Andronache Tuzluc. În ambele cazuri, autorii folosesc o tehnică meticuloasă și detaliată pentru a prezenta contextul în care se desfășoară acțiunea și pentru a familiariza cititorii cu universul în care vor fi implicate personajele. Prin această tehnică amănunțită și bogată în detalii, Drinceanu își propune să creeze o atmosferă realistă și captivantă, în care lectorii să se poată imersa complet, permițându-le să simtă și să înțeleagă mai profund lumea personajelor: „Un val de pucioasă înțeapă înecăcios și trezește acut simțurile, semn că în străfundurile pământului cineva trudește din greu pentru contrast. Cocotierii și palmierii își unduiesc și își ating senzual palele. Par să aștepte clipa prielnică spre a se etala în decor, sub cerul oblăduitor, în răsărit și apus, când vibrează din mii de corzi în briză. Toate în preajma unui ocean cald și cuminte, cu faună și floră atât de colorate, cum numai în fabulosul sud poți găsi”.

Tokay se învârte în cercuri înalte, de formalitate excesivă și de protocol rigid. Gesturile aparent banale, cum ar fi indicarea unei ținte cu degetul, sunt percepute ca fiind extrem de importante și încărcate de semnificații culturale și istorice în contextul diplomatic al Thailandei („un gest impardonabil, periculos în trecutul istoric”). Atmosfera de solemnitate este întărită de detaliile vizuale minuțios descrise, care conferă impresia că se asistă la un film sau la o reprezentație teatrală de tip medieval, când lordului i se șoptește la ureche despre starea de lucruri, acolo unde ajunge. Pentru Tokay, rolul de confesor îl deține „tânăra șefă de cabinet, abia venită la ambasadă”.

Romanul este conceput în două părți, inegale ca întindere. Prima, subintitulată Fericirea se numea Thys, își distribuie substanța epică în optsprezece capitole, dintre care atrag atenția:  Plonjon sud asiatic, Mileniul abia începuse, Iubirea nu cunoaște teama, Oglinda, Plaja și karma, Fața continentală a unui tsunami, Fantoma. Primul și ultimul capitol, numai din enunțarea titlurilor, exprimă o acțiune, la nivel simbolic: un plonjon încercat fără precauție poate transforma în fantomă pe nesăbuit. A doua parte, Tăciunii din cenușă, are numai opt capitole (Umbre, Chao Praya, Sensul veșnic neînțeles, Hora spiritelor ș.a.), dar conține punctul culminant și deznodământul.

Deși Tokay și fiul Rhol sunt implicați în activități diferite în locații geografice separate (bunăoară, Rhol, pasionat de informatică, era reprezentantul unuia dintre colegiile din centrul Salzburgului, la Madrid), autorul creionează posibilitatea unei experiențe comune sau a unei reacții similare în fața unor dezastre naturale, precum tsunami. Această aliniere subtilă a destinului lor oferă un element de suspans și anticipare în poveste, sugerând că întâmpinarea momentului de cumpănă ar putea avea consecințe deosebit de importante pentru ambii protagoniști.

Dumitru Șt. Drinceanu este o conștiință a evenimentelor de nivel planetar, a căror manifestare poate decide, în mod definitiv, multe destine. Datorită temei: Dragoste si dramă sub tsunami în Pacific – după cum însuși autorul o formulează  – romanul este singular (nu știu dacă mai există vreo operă la noi, în literatura română, cu o poveste însăilată în marginea înspăimântătorului tsunami), fapt pentru care cititorii, îndeobște cei curioși, îl vor achiziționa.    

Am strâns toate imaginile de pe lângă mine, in creier, 
ca într-o cutie, 
astfel încât nici măcar 
un strop din câte poate oglinda reflecta 
nu mai am energia de a-l susține în inimă și-n ochii mei atotcuprinzători,
însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea, 
care lucește in ființă mai puternic decât soarele 
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă 
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie...

Înzorzonat de lacăte și chei, ai mai umblat prin zare, ca Făt-Frumos... 
Când Te gândeai la ce simți despre lume, 
întorcându-Ți privirea spre Tine însuți, 
spre miezul de energie care te ține viu în secole, de la Facere încoace, 
am mers la vrăjitoare, pentru a descânta acele chei să-ti cadă în nisipul fierbinte al deșertului prin care te mai odihnești, ca un beduin, legând cămila de răcoarea oazei (cândva, pe acolo, și fiul Tău a răspuns tuturor ispitelor
cu forța șoaptei). 

De-ar fi reușit descântecul, 
ai fi rămas deschis încercărilor mele de a Te cunoaște pe Tine, 
cel care pe Adam l-ai plămădit, cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.   

Salina este frecventată de numeroși turiști (străini), care se manifestă ca apa minerală în pahar. ..

Am tot mers prin tunelul salinei – destinația părea fără capăt – până am dat de un lift transparent – numai șapte persoane poate transporta.

De multă vreme, nu mi-a mai fost teamă, dar când am privit în jos, prin podeaua de sticlă, și am văzut cât de adâncă este distanța – cred că peste 100 de metri (cel puțin!), mi s-a pus un nod în gât… Am refuzat, inițial, să intru în lift. Între tinerii străini (zgomotoși din cale afară), era un cuplu de-al locului: bărbatul, cam de vârsta mea – se mira de frisoanele de teamă (de înălțime) care mă cuprinseseră și mi-a spus că se merită să cobor.

Mi-am luat inima în dinți. La sfatul bărbatului, nu mă mai uitam în jos, ci în față…

---

Cum am ieșit din lift, am și uitat de panica anterioară: am dat peste un chioșc de suvenire, înconjurat de turiști.

M-am uitat în sus – este ceva incredibil: poate numai iadul este mai adânc.

Am concluzionat că este validă teoria, conform căreia există civilizații subterane, că, uite, aici, cât spațiu este (iar la suprafață, din stradă, nu se discern decât niște coline cu vegetație crescută la întâmplare) – un mic orășel dotat cu amfiteatru, terenuri de joacă, săli de tenis de masă, lac pe care alunecau bărci, igluuri din plastic, bănci de tăinuit etc. – o poveste, demnă de Lewis Caroll, reprodusă la scară enormă.

Am încercat să identific locul în care bănuiam că s-au turnat acele scene din filmul Cel mai iubit dintre pământeni, cu Ștefan Iordache și Dorel Vișan… Totodată, eram uluit de cât de mult s-a putut săpa: „Vă dați seama? îl auzeam pe același domn (cel din lift), care, fiind băștinaș, se simțea dator, din omenie, să-mi exemplifice și el câte ceva – aici, au fost închiși oameni pe viață”. E! Din acel moment, calculam, într-o matematică rudimentară, cam câte tone de sare putea scoate un ocnaș – unde ar fi dormit atâția condamnați, aveau lumină de la opaițe? etc.

În orice caz, a fost cumplit pentru ei să știe că nu vor mai vedea soarele niciodată – erau ca în mormânt.

(Va urma)

Nici îngerii n-au înțeles ce însemni, 
le-a fost mai simplu să declare sacerdoților întâi 
că ești un bătrân proptit în baston, 
ca orice moșneag pe care-l vezi așteptând să treacă ziua, 
la poartă, pe bancă.
Însuși omul simplu, cel prost, 
cu partea-i de vis din alcătuire - cea de lut îl tot trage in jos, 
spre târâșul inspirat de șarpele din cosmos  - a nădăjduit spre Tine, 
ca înspre un frate mai mare, 
deși nu i-a fost deloc ușor, 
dar ți-a văzut Fiul, pe Iisus, pe cruce (amenințat de vulturul 
care și pe Prometeu l-a ros, de la ficat, spre inima cu milă pentru fiara bătrână, om...) și a pus o scară în suflet, să urce din nou la cer, diferită de Turnul Babel, care în talpă Îți era piron: 
cu fiecare închinare, întărită cu post, 
suia o treaptă spre istoria fără ani, care paradis s-a numit 
și Adam și Eva prin iarba verde au hălăduit, 
nevăzând uscăciune, nici pe șarpele adormit într-un somn fals, 
în cine știe ce genune (căci sub burtă, șarpele-și lăsa veninul care tocea din paradis, lăsând cratere mici in urmă).
Te-ai arătat, Doamne, în istorii 
(ne spune Sfântul Anton, 
care a reparat cu propria eroziune a genunchilor, 
împinși în podea, pentru îndelungi rugăciuni, de ceasuri întregi - și îngerii i se adunau în spate, ca un șir de raze întruchipate  - găurile de mai adineauri, lăsate de șarpele pornit pe naivitatea Evei), 
dar și mie, în copilărie, pe când eram sigur 
că mă susții să devin ce îmi doream nespus de mult, un credincios bun.  

Drumul de la Cluj, la Turda este lejer, chiar pitoresc în apropierea Munților Rodnei (cred), care se văd în zare ca niște cămile albe, rătăcite pe la noi.

În Turda, cum intri, îți răsar dinainte indicatoare cu Salina: acestea îți arată o direcție, GPS, alta. Recurg la moda tradițională și întreb pe un semiorășean cum să ajung: „Faceți stânga, pe lângă blocul acela galben și apoi, dreapta”.

---

Biletul e destul de scump…

Până a primi okeiul să intru în salină, îmi arunc ochii pe suvenirele multiple de la acest oficiu: butoiașe de lemn (oare ce conțin?), monede inscripționate cu Salina Turda, pixuri, păpuși în port tradițional, bucăți de sare în sticluțe ș.a.

---

Prin tunel, înspre prima destinație din salină, mergi cred că un kilometru. Tunelul este relativ îngust. În față, la vreo cincizeci de metri, câțiva turiști sunt veseli – se aud râzând și vorbind în engleză.

Seara era caldă…

Am luat înghețată, de la un magazin din centrul orașului, m-am așezat la o masă, afară și mi-am imaginat cum mi-aș fi petrecut zilele în Cluj, dacă aș fi fost de-al locului sau cum ar fi, înspre senectute, să mă mut aici. De fapt, oriunde merg în vacanță și agreez destinația, încerc să identific posibilități de a rămâne acolo.

Fizionomiile femeilor sunt specifice: fețe înguste, sprâncene subțiri, sub care ochii (în general, indescifrabili) ticluiau de zor o lume interioară, spectaculară față de cea de afară. Vestimentația le era de bun gust, în culori sobre și pe corp. Bărbații – destul de discreți, fără impulsuri de vorbă ori de gest – păreau a le fi cu un pas în spate…

Uneori, mă întrebam, mai ales când hălăduiam prin centru, unde oare se află apartamentul lui Florin Piersic și înțelegeam, bucurându-mă de atmosfera pașnică, de ce a renunțat la capitală.

Încheiam o primă pagină de primăvară, fără a mă fi lăsat pradă melancoliilor. Abia așteptam să ajung la hotel, să intru sub dușul cald, după care, în pat, să deschid o carte, în genul celei semnate de Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

În bistroul străvechi, din anul 1568, contemplam strada: totdeauna, mi-am dorit o casă ori un apartament cu vedere la stradă, așa cum este aici – între trecători și mine, cel dinăuntrul clădirii, nu era decât un geam. Dacă ar fi fost iarnă, respirația oamenilor de afară s-ar fi însăilat pe ferestrele mari, ca o figurină întâmplătoare.

Un bătrân s-a așezat pe banca de pe trotuar. Era atât de sărac în aparență, încât nu reușeam să leg numele orașului Cluj de cineva atât de pauper, care-l străbătea și căruia îi era, poate, chiar rezident. Acum treizeci de ani, cum arăta acest bărbat? Sunt convins că purta blugi și plete, nu pantaloni învechiți și pălărie cu boruri neregulate, ca astăzi… S-a ridicat repede și a plecat din analiza mea, pe care, probabil, o resimțea în undele nevăzute și i s-a smuls, ca un trunchi din rădăcina realului.

Am zărit, încă o dată, steagul fluturând în vânt, pe care era inscripționat anul 1568: această încăpere există dinainte de Unirea făurită de Mihai Viteazul! Trădarea de atunci, din august 1601, din partea maghiarilor, plutea în aer, adusă acolo de cunoștința mea despre eveniment.

În timp ce în bistrou, intrau tineri voioși, eu interpelam, în sinea mea, personajele istorice, la care adăugam pe combatanții pașoptiști, care vor fi mâncat aici, din străchini de lut și cu linguri de lemn.

Din atâtea sute de ani, măcar dacă o singură opinie, dintre atâtea spuse în această încăpere, ar fi rămas ca un afiș, suspendând de bârnele ornamentale, vă dați seama cât de mult ar fi contat în prezent? Măcar un catastif dacă s-ar fi păstrat! în care să fi scris diverși vizitatori / clienți…

A avea istorie este atât de important!