Debutul volumului de versuri care poartă pecetea ieromonahului Ioan Bute, Surâsul tău alb (Editura Corgal Press, Bacău), se plasează sub zodia unei profunde și chinuitoare meditații metafizice. Aici, autorul adoptă și reconfigurează, cu o forță redutabilă, cunoscuta paradigmă blagiană a morții incipiente — aceeași idee tulburătoare conform căreia actul nașterii nu este decât prima etapă a unei neîntrerupte și inexorabile porniri către disoluție. Fiecare clipă viețuită devine, astfel, o bornă care măsoară, cu o precizie implacabilă, ireversibila consumare a ființei: „Cândva, / vom fi murit demult. / De demult, / de demult, / de mii de ani, / tăcere… / O umbră, / un vis uitat, / un abur, / o părere, / os / putrezit / sub pământ negru / în beznă. // … Praf. // Cu acel praf / să ne începem / tot / gândul” (Să ne începem…). Un asemenea punct de emergență reprezintă o dovadă de forță artistică și, totodată, o acreditare. Prin asumarea directă a unei teme de o asemenea gravitate, autorul își legitimează din start libertatea creatoare, dobândind acea licență poetică de a articula cu deplină suveranitate orice registru tematic.

În ceea ce privește mecanismul creației, Ioan Bute operează o interesantă mutare metaforică. În calitatea ei de instanță receptivă și transfiguratoare a lumii, gândirea poetică este comparată cu păsărea omnivoră. Așa cum aceasta își culege hrana — variată și eterogenă — din cele mai diverse locuri, tot astfel și anima poetului se nutrește dintr-o multitudine de surse ale realității contingente, transformând această ciugulire dispersată într-o esență lirică inconfundabilă: „Mintea poetului / e zburătoare / ciugulind / de oriunde / semințele de splendoare” (Mintea poetului).

​În fața iminentei și implacabilei efemerități a condiției umane – corolarul tragic al acelei realități definitive și neiertătoare care poartă numele de moarte – spiritul găsește salvarea prin adoptarea unor atitudini existențiale de o covârșitoare subtilitate. O primă și esențială recomandare vizează sanctuarul tăcerii: a adăposti tăcerea în matca inimii nu echivalează cu o simplă pauză sonoră, ci reprezintă o asceză a interiorității, un exercițiu de decantare a zgomotului lumesc pentru a putea percepe logosul. A doua cale, superioară, se revelează prin gestul christic al rugăciunii. Acest act, departe de a fi o simplă formulă pioasă, deține darul tainic de a dilata clipa profană, de a o umple cu senzația și rezonanța veșniciei. Această atingere a eternei prezențe se traduce, pe plan gnostic și afectiv, printr-o euharistie spirituală: a gusta din pâinea cunoașterii, acea lumină intelectivă care depășește simpla înțelegere rațională, și a degusta vinul iubirii, o metaforă pentru acel elan sacrificial și total, esența relației dintre Dumnezeu și om. Ambele stări, cunoașterea și iubirea, nu sunt decât epifanii conținute, în toată plenitudinea lor ontologică, de către Cuvântul Mântuitorului (Iisus), care devine astfel axa și sensul oricărui efort de mântuire: „Rânduiește tăcerea / înăuntrul tău / și slobod vei fi, / cu inima prestol / și gândul lacrimă. / Atunci, ruga cu aripi / preface clipa / în potir cu veșnicie, / dăruindu-ți pâinea cunoașterii / și vinul iubirii, / o nouă împărtășire / din Cuvântul” (Clipa, potir de veșnicie). 

Tema toamnei configurează, în substanța lirică, un veritabil diptic emoțional. Anotimpul, în ipostaza actuală, este perceput ca un asalt tăios al elementelor reci. Bruma, instituită ca simbol al declinului, amplifică sentimentul de izolare metafizică. Zborul și strigătul corbului funcționează ca o săgeată mnezică, un stimul brutal al amintirii dureroase care perforează prezentul. Această criză este net contrastată de o viziune compensatorie asupra toamnelor de altădată, a elanului juvenil, când percepția asupra naturii era marcată de seninătate și de o încântare estetică, liberă de orice senzație glaciară sau povară melancolică. Vocea lirică invocă acele frunze ale toamnelor tinereții ca pe o alternativă dezirabilă, un refugiu în fața răcelii actuale: „Curg în mine frunzele plăpânde / din alte toamne blânde / și depărtate ale tinereții mele / când toamna nu era duioasă nostalgie / ce-neacă inima în rece adiere, / în zgribuliri de brumă argintie / și-n gânduri veștede cu foșnet de durere / ca neștiute dezolări fără nume” (Unde-i toamna tinereții mele?). Totuși, discursul liric evită colapsul total în elegiac, dobândind o măsură a proporțiilor prin afirmarea a două constante dialectice care echilibrează starea de criză: pe de o parte, bucuria muncii – promisiunea roadei viitoare care va umple hambarele, un vector de sens și utilitate socială: „Dar mâine, / chiar mâine în zori, / plini de prospețime, / cu bucuria culesului în ochi / și inima cântând / vom umple hambarele / cu roadele de aur ale toamnei” (Epilog). Pe de altă parte, forța de ancorare afectivă, prin amintirea figurii materne, a cărei blândețe este concentrată în versurile: „Mamă! / pe lângă mâna ta albă, duioasă / ca o aripă de înger / eram o insectă doar / care-i dădea târcoale, / atrasă de mierea / blândeții tale” (Mamei mele).

Toate lucrurile vizibile, care alcătuiesc universul fenomenal, își datorează existența lui Dumnezeu, Celui care le-a chemat la ființă pentru a structura realitatea, dar acțiunea divină nu se limitează la acest apel fundamental, fiind însoțită și de un surâs – adevărată punte peste care lumea, în aspirația ei fundamentală, poate traversa către transcendent. În chiar poemul eponim, Surâsul tău alb, se inserează și un apolog al experienței mistice: povestea unui anahoret care, din adâncul peșterii sale dedicate slujirii lui Dumnezeu, s-a văzut transpus integral, cu tot cu învelișul corporal, în Lumină, inspirat fiind să înalțe chiar un Imn Sfintei Treimi. Această viziune este, neîndoielnic, un argument solid în favoarea puterii transfiguratoare a credinței: „Surâsul Tău alb / lumină / m-a adumbrit deodată. / Și oasele mi-a întărit. / Cu strălucire lină / de înger de zăpadă / delicat / el m-a purtat / pe aripi de lebădă / mai sus de ciocârlii / și m-a umplut / cu zarea zorilor de-april / când miru-i revărsat / din floarea albă de cireș, / Surâsul Tău alb, / soare blând pe cerul curat / din sufletele calde”.

​Poezia semnată de Ioan Bute se impune atenției prin vigoarea atractivă a discursului. Ea se menține la un nivel de actualitate stilistică remarcabilă. Caracterul său definitoriu este marcat de o convergență de influențe: vectorul spiritual-religios, esențial și inerent mediului în care autorul își exercită sacerdoțiul – respectiv Mănăstirea Sfântul Ioan Casian. Această sursă asigură textului o dimensiune verticală și o profunzime tematică specifică. Lirica lui Ioan Bute se aliniază și chiar explorează repertoriul de stiluri și modalități de expresie care definesc literatura contemporană.