alunec în tristețe și nu mă mai oprește nimic – nici idealurile vechi, pe care le-am șters ca pe niște fișiere corupte, nici muzica tinerilor, care repetă la chitară o piesă pe care n-am mai avut chef s-o învăț.
aveam un stâlp – iubirea instantanee – la care mă conectam când venea valul de nostalgie față de mine, cel care credea că viața are infinite versiuni și toate frumoase.
așteptam ziua de mâine ca pe o actualizare de sistem care va repara ceva în sufletul meu, astăzi hărțuit de adâncuri fără rețea.
nu mă mai bucură nimic de la suprafață, nici oamenii, nici arborii, nici orașele. sunt o gară închisă – fără trenuri, fără ecou de plecare.
iarna bate la ușă și dacă-i deschid, intră doar nori și huruit de moară veche unde grâul s-a terminat și doar neghina mai trece prin roțile ruginite.
uleiul din lămpi e altul, mirosul lui rânced mă împinge în colțurile lumii, unde timpul uită tot – și bătrânele își pierd gândurile printre borcane goale.
aș vrea să-l mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar n-a mai trecut pe-aici de când s-a terminat scrierea Scripturii, iar autorii ei sunt praf în propriile versete.
va mai fi și pentru mine vreun răgaz, vreo clipă în care căderea să nu mai fie?
Alunec în tristețe și nu mă oprește nimic să o iau la vale — nici propriile idealuri, de care m-am lepădat și pe care nu le mai am, nici muzica pe care o cântă seara tinerii de mai încolo de mine...
Aveam un stâlp — iubirea instantanee — de care mă lipeam ca să nu mă ia valurile nostalgiei față de mine însumi, cel care am fost cândva, animat de visuri și de splendorile încă neepuizate ale vieții, așa cum le credeam.
Așteptam ziua de mâine, convins că în soarele ei se ascund comorile de care avea nevoie sufletul meu, astăzi hărțuit de chemarea adâncului.
Nu mă mai bucură nimic de pe suprafața pământului; sunt atât de lipsit de renaștere ca o gară fără trenuri și fără călători.
Iarna bate la ușă. Dacă îi deschid, are numai nori — și în spate, sunete de mori care macină grâul lumii, dar numai neghină îi cade din gura fără dinți și fără aplombul de altădată de a mai mesteca recoltele aduse în saci de moșnegi.
E altul uleiul din lămpi; mirosul lui rânced mă respinge și mă trage și el într-un recipient afumat, uitat prin colțuri de bătrâne uituce...
Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar nu a mai călcat prin bătătură de la stabilirea Sfintei Scripturi — scrisă și ea de mâini care au putrezit de mult.
Va mai fi, oare, și pentru mine vreun răgaz de la această cădere care îmi îngreunează inima în fel irevocabil?
Alunec în tristețe și nu mă oprește nimic să o iau la vale — nici propriile idealuri, de care m-am lepădat, nu mai am, nici muzica pe care o interpretează, în seară, tinerii de mai încolo de mine...
Aveam un stâlp — iubirea instantanee — de care mă lipeam ca să nu mă ia valurile nostalgiei față de mine însumi, cel care am fost odinioară, animat de visuri și de splendorile încă neepuizate ale vieții, așa cum le credeam.
Așteptam ziua de mâine, convins că în soarele ei se vor ascunde comorile de care avea nevoie sufletul meu, astăzi hărțuit de chemarea adâncului.
Nu mă mai bucură nimic de pe suprafața pământului; sunt lipsit de renaștere ca o gară fără trenuri și fără călători.
Iarna bate la ușă. Dacă-i deschid, aduce fâșii de nori și în spate — sunetul unor mori care macină grâul, dar numai neghină scoate din gura ei fără dinți și fără aplombul de a mai mesteca recoltele aduse în saci de moșnegi.
E altul uleiul din lămpi; mirosul lui rânced mă desfide, mă târăște într-un vas afumat, uitat prin colțuri de babe neglijente și fără ținere de minte.
Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar El n-a mai pus piciorul în bătătură de la stabilirea Sfintei Scripturi — scrisă și ea de mâini care au putrezit de multă vreme.
Va mai fi și pentru mine vreun răgaz de la această cădere care-mi îngreunează inima în fel irevocabil, să pot și eu privi din nou răsăritul marin?
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
