Cu ocazia unui curs online, Andreea Tr. m-a întrebat ce părere am despre o carte motivațională, căreia i se face reclamă pe rețelele virtuale, fiindcă nu știe dacă s-o comande sau nu. În reclamă, ar fi întâlnit idei că există oameni din umbră care ne-ar influența negativ, care ne-ar ridica obstacole în calea de a deveni mai importanți decât suntem etc.

– E bine să citești orice carte, dar după ce le-ai finalizat pe acelea din lista conferită de mine. Sau să le citești în paralel. „Oamenii din umbră” cine ar putea fi? Eu, dacă aș scrie o astfel de carte, aș da un exemplu: cei mai bogați de pe planetă (cine ar avea capacitate mai mare de manipulare decât ei?). Cine vine acum la tine și îți impune să citești mai puțin? Sau, fiind medic, prin ce coleg al tău din incintă ar acționa acei oameni din umbră, pentru a te bloca pe tine să avansezi?

După titlu (între timp, Andreea mi-a comunicat și titlul respectivei cărți), îmi dau seama că mai mult decât ideile puse în circulație de către budiști, stoici și, eventual, Sfinții Părinți cartea nu poate susține.

-Într-un fragment, autoarea scrie: „dacă privești în trecut, devii deprimat, dacă te gândești la viitor, devii angoasat, iar dacă trăiești numai în prezent, ești liniștit”.

-Stoicii erau dintre aceștia, care îndurau viața prezentă, cu orice le aducea: nu se răzvrăteau, nu săreau peste rând. Nu cred că vei regăsi într-o carte profesională dilema trăită de Ion, protagonistul romanului (discutam de romanul Ion de Liviu Rebreanu), ce îl fericește: șansa de a se îmbogăți prin căsătoria cu Ana ori dragostea împlinită pentru Florica, fata săracă din sat?

-Aveți ceva împotriva literaturii motivaționale?

-Cunosc îndeaproape un autor de astfel de cărți. A și ținut mai multe seminare pe tema fericirii. Chiar am fost sunat de mai multe cunoștințe: mă întrebau dacă Adi, autorul respectiv. este ministru al fericirii, deoarece le vorbise despre ceea ce există în Dubai, unde efectuase o excursie de câteva zile, un minister al fericirii. Abordarea unei astfel de tematici, despre fericire, mi s-a părut superfluă: cine este în stare să ofere cheia unui asemenea statut spiritual, jinduit de fiecare om, încă de la începuturi? Întrebarea este retorică.

-La vârsta noastră, ne este necesară literatura aceasta: suntem derutați, nu știm cui să acordăm încredere și cum să ne distrăm etc.

-Probabil că ești în impas, devremece te interesează Secretele întregii vieți.

-Nu sunt, însă îmi pun unele întrebări.

-Eu totdeauna am fost selectiv. Dacă mergeam undeva și mă dezamăgea cineva de acolo, pentru că nu aveam subiecte comune sau ducea lipsă de bun-simț, îl evitam: a doua oară, nu mai exista să se întrevadă cu mine, nu-l mai cunoșteam, nu aveam de ce să-mi forțez limitele pentru a-l suporta… Și eu, la vârsta voastră, auzeam, în stânga și în dreapta, pe toată lumea, că se duce la discotecă, distracție neînțeleasă de mine. Mă întrebam dacă nu pierd ceva din ritmul fabulos al vieții. De fapt, eu fusesem cel câștigat.

-Mă întreb cum să reușesc în viață.

-Respectându-i etapele și să nu ai așteptări mari de la nimeni. În liceu, primisem două premii literare, în doi ani consecutivi, care au constat în participarea la două tabere de creație. Îmi doream din tot sufletul să debutez într-o revistă literară. Pe atunci, nu era decât una în oraș. Cineva mi-a aranjat o întâlnire cu unul dintre angajații revistei, care nu m-a ajutat, decât cu vorbe de complezență. Am debutat cam peste un an, de la această întrevedere, dar nu prin mijlocirea celui pe care l-am contactat. Am stat la rând și debutul revuistic a fost cu un singur poem, într-o rubrică intitulată Debut liric (în care au apărut atâția, motiv pentru care nici nu m-am bucurat). Cel care mi-a clănțănit, ca să scape de mine, a fost portretizat într-o carte de către un prozator, care a avut ocazia să-l cunoască bine: din pagini, îi transpar tarele morale, prefăcut și mieros, dar fără să ajute pe cineva, măcar din prevederile fișei postului.

Oricât de mult m-am zbătut, nu am obținut, la timp, succesul respectiv. Astăzi, nu mă mai interesează momentul și pot concluziona că toate au venit când trebuie, deși, repet, mi-a fost greu, stăteam în loc să-mi rezolv debutul, iar când scriam, mă întrebam dacă voi publica vreodată, incertitudine care m-ar fi determinat să clachez. Emoțiile erau puternice, dinaintea foii, ele nu țineau cont de părerea nimănui, veneau peste mine în valuri. Aveam de ales: ori suportam eșecul (așa priveam imposibilitatea de a publica într-o vreme în care aproape o revistă întreagă era dedicată partidului), ori mă lăsam distrus de ideea că a mai trecut o zi în care eu m-am trădat pe mine însumi, fiindcă nu am catadicsit să mă exprim, din perspectiva poetului care pretindeam că sunt. Din fericire, imboldul secund a biruit. Dacă un autor motivațional a trăit astfel de situații, ar fi îndreptățit să scrie pe tema răbdării și a ambiției de a-ți vedea de treabă, departe de invidia lumii, de tumult.