La fiecare început de an, îmi amintesc de schița lui Caragiale: Mitică, protagonistul perpetuu, salutat de către un amic, nu-i răspunde imediat, zăbovește indiferent pe scaunul din cârciumă. După un timp, „mișcat” (da de unde!) de insistența în salut, a interlocutorului, reacționează: „Cine ești? A! Uitasem. A trecut un secol de când nu ne-am revăzut” (Prima zi a anului 1901, care despărțea secolele al XX-lea de cel al XIX-lea).

Am ascultat Concertul de Anul Nou de la Viena: mi s-a părut cel mai bun de până acum. Riccardo Muti a fost atât de inspirat în elecția repertorului (în plus, mesajul său vorbit a aparținut parcă întregii umanități, înspre divinitate, cum, de fapt, și trebuia). Am atins stelele, pe durata concertului. Îmi pare rău că nu am știut mai din timp să fi trimis și eu pe siteul Filarmonicii (pe care am văzut-o) mesaje cu aplauze, alături de cei peste șase mii de auditori.

Toți dirijorii m-au impresionat, începând cu Herbert von Karajan (cel mai liric), Georges Petre (mediator excelent între orchestră și public – deplâng dispariția lui acum patru ani), Daniel Barenboim (cel mai flexibil și haios) și încheind cu Riccardo Muti.

Anul trecut, după ce s-a încheiat concertul, m-am retras în curte, era mai frig, dar era și ceva soare. Am nimerit (aveam un scăunel de lemn, pe care-l fixam unde voiam) lângă niște fire de ceapă – răsăriseră din oceagul pus în celălalt an. La picioare, descoperisem încercări de primăvară, ceapa scoțând capul mai din vreme din pământ.

Pe seară, am văzut stele pe cer…

Motivele pentru care citim sunt diverse.

Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.

Cum citim?

Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite. Într-un mediu torid, printre tonete bizare de îngheţată sau spectacole de acrobaţi, ca într-un târg românesc interbelic. cartea Climate de André Maurois mi-a asigurat legătura cu partea de urbanism apusean. În traversare, de la Çanakkale la Kusadasi, am văzut, în 2010, ruinele Troiei. Mitul (arhicunoscut) m-a împins în burta Calului troian, pentru a înţelege, chiar într-o imitaţie ciudată de lemn, gândurile ostaşilor ahei. Zăngănituri de arme se auzeau încă pe locul respectiv. Cu privirea am căutat înspre mare, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi aşteptat corăbiile semnalele luminoase.

Romanele lui Anton Holban m-au determinat la frecvente comparaţii. În perioada monarhică, un profesor de franceză, suplinitor în Bucureşti, stătea cu chirie într-un hotel pe Calea Victoriei, lua masa la terasa hotelului, purta haine elegante, achiziționa cele mai noi plăci de vinilin cu muzică elevată (clasică), pentru patefon. Totuși, personajul-narator, nu era deloc mulţumit cu propriul trai. Cât de înalt era atunci standardul de viaţă? Cinematografele, teatrele erau pline de spectatori, din librării dispăreau destul de repede ediţiile princeps, debuturile, anunţate în presa de specialitate, erau aşteptate cu sufletul la gură.

Am citit cândva Empire Falls de Richard Russo. Multă vreme am fost urmărit de atmosfera acestei cărți deosebite: firescul mediului era dat peste cap în limite şi numai din voinţa de rău a oamenilor, deci nu de către hotărâri politice picate din cer.