În clasa a doua, profesoara de engleză ne-a oferit rețeta pentru sucul de soc. Imediat ce am ajuns acasă, am cules aceste minunate flori, din socul din colțul grădinii, și am preparat băutura răcoritoare, într-o damigeană. Am vorbit celor de pe mahala… Unul dintre tovarășii de joacă, pe nume Crsitian, mi-a cerut să-i dau și lui un pahar. După ce a băut, a mai cerut. Atunci, mi-a venit ideea să vând. El s-a dus acasă, de unde a revenit cu trei lei, cât îi pretinsesem pe litru.

Aveam un câine, Lăbuș, pe care-l luasem de la tușa Gheorhița; era atât de blând, încât și gâștele îi stăteau pe cap și el nu se sinchisea deloc.

Cristian a strigat la poartă. I-am spus să intre. Sticla de suc îl aștepta, cuminte, în tindă. Mi-a dat banii și a plecat… Lăbuș alerga prin spatele meu, nebăgat în seamă; fără vreun motiv, s-a repezit la mușteriu și l-a apucat de picior, în dreptul porții, la ieșire, când mai era un metru până în poiană. Nu știam cum să-l calmez pe Cristian. I-am dat suc în plus. Marinela, mama lui, era certăreață din cale – afară: toată ziua îi umbla gura, iar fiu-său, naiv în general, avea obiceiul să pârască.

Intrasem într-o neliniște enormă.

Pe seară, am auzit-o pe Marinela, o femeie „cu sprâncene frumoase” (caracterizarea mamei), la poartă. Inima mi se făcuse cât un purice. Atenționată de mine, fiindcă nu mai aveam cum să-i ascund, mama a ieșit cu lecția pregătită, formulând scuze repetate. Contrar așteptărilor, Marinela însăși râdea. Au schimbat vorbe, ca două vechi prietene.

De câte ori se face socul, mama îmi aduce aminte de năzuința mea de negustor și ea însăși nu uită să prepare acest suc deosebit de bun, din care îmi aduce o sticlă.