Când eram prin clasa a doua, venise Dan Ilie, în vizită la bunici (Mitu era fratele bunicului meu patern). Moșicu (bunicul lui Dan) – așa-i spuneam eu, pentru că era moșul tatei, ne-a chemat în casă pentru două lucruri. Primul: ne-a arătat o medalie pe care o obținuse pe front, Crucea de Fier, și ne-a cerut să nu spunem nimănui despre ea, pentru că, dintre toți, comuniștii „sunt cei mai răi”. Eu am rămas uimit, aveam de toate și nu înțelegeam de unde acumulase această ură față de regim (atunci, nu priveam sistemul drept regim, preocupările mele fiind să mă joc oricât pot de mult și să am vacanțe infinite).
În bătălia de la Sevastopol, moșicul, sanitar pe front, fusese rănit – o schijă l-a nimerit în coapsă, atât de recunoscător a fost rănii, încât a refuzat să i se extragă schija (a întrebat medicul dacă poate sta cu ea în picior și i-a spus că da): „Datorită schijei, sunt viu” – susținea și ne îndemna să-l palpăm – astfel, deveneam și noi recunoscători metalului blând care avusese grijă să ne „aducă” strămoșul acasă. Ca în filmele SF, schija „l-a lovit” din nou… Cu un an înainte să moară (în 1987), a început să-l doară piciorul, dar, fiindcă suferea de inimă și era și în vârstă, 78 de ani, i s-a refuzat operația.
Despre Sevastopol, spunea că nu se vedea cerul de la proiectilele cu care trăgeau rușii, din toate colțurile. Ori de la Sevastopol ori de altundeva, a scăpat de o patrulă sovietică, ascunzându-se într-un butoi de varză murată (butoiul era gol, dar până atunci, o asemenea folosință i se atribuise, iar cei din patrulă nu au avut gândul să-l verifice): „M-am aruncat în butoi și am tras capacul. Îi auzeam pe ruși sporovăind nedumeriți”. Spaima pe care o va fi trăit atunci se resimțea în glasu-i răgușit (o răgușeală moale, sentimentală). Inima parcă-i zdupăia mai tare…
Mai obișnuia să relateze un episod… În timp ce se retrăgeau, de undeva, din lateralul drumului, o voce le-a strigat în românește că sunt în siguranță, iar ei au crezut-o, s-au expus, conform indicației (i-au crezut români pe cei ascunși) și au fost atacați cu foc de mitralieră.
În casă, ne-a așezat la masă și ne-a dat să socotim (al doilea obiectiv pentru care ne strigase), mie și lui Dan, câți ani a trăit Sadoveanu: „S-a născut în 1880 și a murit în 1961”. Dan a calculat înaintea mea (era și mai mare cu un an) și a câștigat competiția (era să scriu „războiul”). „Necazul” mi-a rămas multă vreme în suflet și chiar a fost „amplificat” în alt an, într-o zi de vară, când, plini de elan, l-am însoțit pe moșicul în Banița, o coastă proeminentă, vizibilă din tot satul, acolo unde porumbul dăduse în copt. Ne-am dus să luăm porumbi să fierbem. A fost un pretext și pentru bătrân să-și revadă locul (care acum făcea parte din CAP). Îl cunoștea pe paznic. I-a spus, între altele, că este însoțit de copilul doctorului. „Care e? Acesta?” a întrebat paznicul, arătând spre mine. Moșicul a negat, l-a apucat pe Dan de umeri și l-a scos cu mândrie în față. M-am simțit de parcă aș fi făcut vreun rău, nu aș fi vrut să mai fi fost acolo, îmi regretam agrementul de a-i fi însoțit. Dialogul era formal, de aceea, un „Da”, chiar dacă nu adevărat, ar fi fost suficient, nu deranja pe nimeni, încheia discret subiectul. Scopul nostru era cu totul altul, nu să ne identificăm sau dacă tot am făcut-o, măcar să nu ne fi pus pe unul în superioritate față de altul, eram niște copii și, în plus, tații noștri sunt unici. Mi-am dat seama că, într-o situație extremă, aș fi fost sacrificat fără discuție, fără a se fi parlamentat pe temă, a se fi depășit situația altfel. În acel moment, nu eram în siguranță. Ce înseamnă să fi plecat cu alții la drum, decât cu părinții sau cu bunicii tăi! Partea bună a fost că m-am simțit mai mult al tatei, m-am retras din realitate, la pieptul lui (la modul figurat), ca puiul de cangur în marsupial, pentru a mă asigura de tot ce-mi răpise aiurea momentul.
Mitu era om calculat, pe Banița, în urcuș, era mulțumit că putea respira în voie, abandonase fumatul, cu ani înainte: „Le-am aruncat (la țigări se referea), dă-le dracu! Pe coastă, abia îmi trăgeam sufletul și m-am speriat”.
Supărarea mea a trecut, a fost de moment și nu-l poate defini pe moșicul, altfel, om admirabil, lucid, cu harul povestirii și curajos. În deal, la noi, ne mărturisea (mie și tatei) că nu-i este teamă de moarte: „A murit tata, bunicul și atâția din neam înaintea mea. Mă duc și eu lângă ei”… Parcă-l văd: îmbrăcat în cămașă albă, curată, bine călcată, în pantaloni negri de dimie. Dar eu nu mă pot trăda pe mine, copilul care am fost, cu emoțiile de totdeauna ale vârstei (emoțiile m-au muncit continuu, până și astăzi – trag de ele ca de piatra de moară).
La Craiova, tot cam la aceeași vârstă (opt – nouă ani), am rămas singur în apartamentul mătușii Marioara, pentru câteva ore. Cumpărase copiilor ei: vioară (pentru băiat) și acordeon (pentru fată). M-au atras clapele alb-negru. Am luat acordeonul și „interpretam” prin cameră. Pentru scurt timp, căci vecinii de jos au început să bată în țeavă. Nu erau melomani. Am stat cu frica în sân. Am crezut că mă vor pârî mătușii, de care îmi era rușine – unu: să nu creadă că am stricat instrumentul, doi: că i-am deranjat vecinii, punându-mi verii în ipostază nefastă, probabil vecinii pe ei îi bănuiau că au făcut gălăgie și nu eu, intrusul care eram.
M-am uitat prin bibliotecă. Am descoperit cărți de care nu mai văzusem: mici, de puține pagini și viu colorate. Preț: un leu. Am luat una, Sticletele de Mihail Sadoveanu. Îmi puneam întrebarea, la finalul lecturii, cum a reușit sticletele să ia pene de la alte păsări și să rămână în „straiul” de astăzi. Mi-l închipuiam ca pe puii golași pe care-i văzusem ieșind din ouă, iar posibilitatea de a se fi înzestrat cu penaj străin o atribuiam puterii lui de pasăre sălbatică.
În liceu, am încercat să citesc Baltagul, dar nu am reușit. Mă influențase filmul prin atmosfera sumbră a cadrelor și prin muzica prevestitoare a tragediei. Am reluat romanul abia în vara anului 1997, când nu-l mai lăsam din mână și ar fi trebuit, fiindcă mă pregăteam pentru examenul de definitivare. Baltagul este, într-adevăr, o capodoperă.
În liceu (eram chiar în clasa a XII-a), m-au atras acele microromane: Venea o moară pe Siret, Bordeenii, Paștele blajinilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic ș.a. Atmosfera paginilor (care mă liniștea, îmi făcea bine) coincidea cu aceea a vremurilor de răscruce pentru mine, care aveam în față atâtea examene, pentru a deveni și eu ceea ce speram să fiu.