Alte convorbiri…

Azi, am fost dezamăgit. După ce a explodat în geam cu noaptea în cap, soarele nu s-a mai arătat. Însă, uitându-mă la meciurile de la Timișoara, de la București sau din Spania, m-am bucurat cumva de prezența lui (deși, repet, la mine în curte, nu s-a instalat și tot am tras nădejde să apară).

Nu-mi mai sun rudele, pentru că încep să înșire numărul celor afectați de covid. Mie-mi face plăcere să discut despre altceva, dar ele tot la obsesia lor ajung, obsesie firească.

Ieri, pe seară, am vorbit la telefon cu Sandu B., ale cărui idei sunt inedite. Îmi făcea încă o dată calculul la cât i-a oprit lui Băsescu din salariu, 200 de milioane vechi, bani cu care și-ar fi putut achiziționa o Dacia (al cărei preț, atunci, era de 4000 de euro, echivalentul sumei luate abuziv) și „dacă toți bugetarii și-ar fi cumpărat o Dacia, îți dai seama ce ar fi mers uzina de la Pitești? Și poluarea s-ar fi redus, motoarele noi fiind ecologice în proporție mai mare decât mașinile SH aduse acum din străinătate”.

În timp ce aștern aceste rânduri, primesc un mesaj pe whatsApp de la amicul meu, Ionuț P., o replică la ceea ce am mărturisit eu despre mine într-un text recent. Redirecționez mesajul cuiva nocturn, care-mi scrie, la rându-i: „Chiar are dreptate!” și, în plus, mă întreabă – „Este greu să fii emotiv?”.

Iată mesajul de la Ionuț P.:

„Emoțiile m-au muncit continuu, chiar și astăzi trag de ele ca de piatra de moară” (acesta e rândul meu, n.m.D.I.). Ce-mi transmite el: „P.S. Cei care au emoții mari, au și sentimente mai puternice”. Celălalt interlocutor este curios: „E greu să fii emotiv?”.

Întrebarea îmi inspiră o eventuală temă: Despre emotivitate.

Ieri, am încercat să mai adaug ceva la cartea despre Urmuz. M-am mulțumit numai cu Bibliografia, pe care am transcris-o. Am revăzut manuscrisul despre Eminescu. Altfel, am lăsat clipele să se ducă în coșul istoriei, nu am putut să le opresc.

Azi, de dimineață, un soare strălucitor mi-a bătut în geam cu un pumn de raze. Am ieșit în grădină să-l prind, aveam ceașca de cafea în mână, o ceașcă verde pe care am cumpărat-o cândva de la Sighișoara, dar soarele a dispărut, m-am împiedicat de un val de ceață și am căzut în butoiul cu melancolie. Ceașca s-a vărsat, fiind supărată pe mine că nu am fost în stare s-o așez sub soare. Ea însăși ar fi vrut să bea o gură de lumină.

Desigur, am exagerat în pasaj… Nu m-am împiedicat de niciun val, cafeaua nu s-a întins pe iarbă, în schimb, eu m-am tolănit în șezlong, ca un fermier american care doar ce a pus tichetul în urnă și l-a ales pe Trump (?!). Toamna, de câte ori ies dimineața, instantaneu îmi vine în minte o vulpe, care trage după ea un șir de vânători (imaginea vânătorii de vulpi din Anglia). Deși nu am participat niciodată la nicio vânătoare și nici nu am de gând, părându-mi rău de animal, plasamentul meu fictiv în spațiul silvicol mă relaxează, pentru că afundarea în toamnă îmi aduce sentimentul că toată lumea stă în casă de frig și va mai aștepta să iasă abia la primăvară precum în acel sat siberian, iar orice posibilă activitate (despre care am auzit) îmi conferă o doză de optimism. Când mie îmi e greu să îndur numai un aspect din viață, mă gândesc inevitabil că prezentul petrecut de mine (eventual, în vibrația unei tristeți), pentru altul a curs altfel – doar ce a traversat podul Mirabeau și se uită în urmă la apă sau a pus în colecție biletul de la nu știu ce spectacol. Ca să le fiu concurent fericiților pământului, care își scaldă trupul (care și lor le îmbătrânește) într-o piscină luxoasă, deschid și eu câte o carte, aleasă după inima mea, ca un pașoptist.

P.S.

Când am tras jaluzelele, pisica neagră a zbughit-o drept în cais. S-a speriat de la zgomotul mecanismului. Obișnuiește să doarmă pe geaca mea lăsată pe un scaun pe terasă.

Natura se schimbă frecvent în aceste zile. Smochinul (foto.) arată ca un moș.