După câteva ore de online (când ochii mi s-au făcut ca de melc – ai gasteropodelor sunt retractili, mie, pentru a-și reveni, îmi trebuie odihnă), am ieșit în curte, să mă uit la natură. Avantajul de a sta la casă este și acesta, că vezi metamorfozele naturii. Frunzele s-au adunat la rădăcina pomilor, smochinele care mai rezidă prin ram, devin tot mai negre precum fața extratereștrilor, iar murele au rămas necoapte, în număr foarte mare; trandafirii s-au veștejit ca sufletele.

În primele zile de la mutarea la casă, mă uitam, plin de fericire, la gâzele care mișunau prin vegetal. Anterior, sesizam venirea noilor anotimpuri, după verdețurile care abundau pe tarabe, la piață. Mă aflam în fața misterelor, deodată. Uimirea de a fi revăzut natura că s-a schimbat, din balconul meu nu-mi dădeam seama, decât după culoarea frunzelor de la pomii din față, îmi era tovarășă de suflet, multă vreme. Îmi alinam dorul de spații largi, de câmp sau de apropierea de o tufă, prin lectură. Citeam poemele semnate de Publius Ovidius Naso, acelea din Ars amandi. În timpul facultății, am tradus peste 400 de versuri din această carte. Cel care direcționa atunci activitatea editurii Cartea Românească mi-a cerut s-o traduc, sub promisiunea de a mă plăti. Fiindcă nu s-a ținut de cuvânt, am abandonat traducerea – îmi lua mult timp și nu mă interesau alte tălmăciri din latină, pentru a le fi colaționat și a-mi fi fost mai ușor, decât exercițiul meu, care era foarte aproape de text, în perfect acord cu noțiunile gramaticale. Revăd cu plăcere munca mea de atunci și admir produsul. Nu aveam o traducere liberă, actualizată – nu-mi dădea voie gramatica pe care eu o știam și nu aveam curaj să mă duc mai departe decât îmi permitea arta lui Ovidiu, altfel m-ar fi marcat sentimentul de a-l fi trădat pe marele poet roman. Azi, regret că nu mi-am dus munca până la capăt.

Între cele mai frecvente sfaturi din Ars amandi, acesta era: de ce „metalul dur să străpungă pieptul tânărului înamorat”, când sunt atâtea lucruri de făcut precum acela de a vâna, întinzând curse rațelor sălbatice și iepurilor, sau de a pescui, în umbra paltinilor.

De câte ori mă prindea seara pe dealul din Cleanov, în perimetrul gospodăriei noastre de acolo, dând la coasă din plăcere – îl mai ajutam pe tata -, îmi reveneau în minte versurile din Bucolicele de Vergiliu, despre cel mai bun moment de a cosi, dimineața în zori, atunci când iarba este moale, sau în bătaia razelor selenare. În văpaia aceea, senzația de răcoare – căpătată printr-o simplă meditație – mă bucura, de parcă, într-adevăr, s-ar fi instalat de la sine în spațiu.

De-a lungul timpului, am mers de mai multe ori la câmp, la o bostănărie. Acolo, drept paznic era un bătrân, tatăl celui care deținea parcela, care stătea toată vara în covergă. Avea pe lângă el șiruri de pui, răsaduri de roșii. Într-o zi, pusese la fiert, pe pirostrii, o ciorbă de roșii. A fost atât de gustoasă! Inițial, am ezitat să mănânc, din cauza precauției mele exagerate (de a nu mânca de la oricine, de a nu folosi decât tacâmuri perfect curate etc.). Pe urmă, datorită culorii semințelor galbene în miezul roșu (pe măsuța joasă de lemn, bătrânul toca de zor ardeiul iute, roșiile) și mirosului de legume proaspete, m-am așezat și eu pe un scaun, alături de ceilalți, am rupt o bucată de lipie și am înfulecat. Un asemenea trai simplu ducea și păstorul lui Vergiliu (poate însuși poetul latin care pendula între sat și Urbe).

Cu alte cuvinte, cărțile nu-și trădează cititorul, ci îl vor însoți peste tot în lume.