Venind voios de la școală (eram într-a șasea), fiindcă scăpasem de acea zi stresantă, am dat peste o chitară imensă, proptită de marginea unei mese, în sufragerie: avea corzi groase, argintii, la care aș fi zdrăngănit, dar nu știam a cui este și dacă proprietarul ei se află în casa noastră… Era liniște deplină.
Cristi era aceeași rudă cu tata, cum venea Mița mamei. El făcea parte din anturajul Craiovei Maxima. Prima dată venise la țară, pe la bunicii săi, cu Purima, apoi, cu Balaci, Negrilă sau Cămătaru. Când fotaliștii Craiovei intrau în teren, între cei care îi însoțeau, era și Cristi, pe care îl rețin purtând, în majoritatea vremii, o haină de piele neagră. Prin el, tata participase la o petrecere a Craiovei, petrecere ținută la fostul hotel al partidului; chestionat de mine, tata spunea că, dintre toți, Beldeanu i se păruse cel mai sufletist, în stare să-și dea viața pentru echipă. Avea o încredere imensă în el. Deși îl salut pe Beldeanu, când îl întrezăresc pe stradă, nu i-am vorbit niciodată despre aceasta. Mai mult am discutat cu Andreea, fiica lui…
Lui Cristi îi purtam respect, datoriă gradului de rudenie, dar și familiei deosebite din care provenea.
Cristi era cel care venise la noi, pentru o zi, susținea, aducând chitara la care nu se pricepea, dar nici până în prezent nu avem nicio idee cui aparținea de fapt acel instrument muzical. Ziua pentru care ne-a cerut adăpost s-a transformat în luni, poate un an. Prin vastele cunoștințe, făcea rost de brânză praf (praf galben, pus într-o pungă etichetată: „Brânză de vacă”) și de cafea, produse imposibil de găsit pe atunci, în anul 1981. Era un tip simpatic, zâmbăreț, destul de comunicativ: îmi povestea cum a luat cele două trepte de liceu. Pe atunci, avea vârsta de douăzeci și doi de ani.
Epilog:
Cristi a murit în jurul vârstei de patruzeci de ani, după o grea suferință, însă niciodată nu vorbea despre boala care îl măcina: și-a tratat soarta cu bărbăție. A murit ca stejarul, din picioare.
În memoria mea, rămâne ca atunci la douăzeci și doi de ani: mirosind ușor a tutun, iute la mers, față albă, cu aluniță deasupra buzelor, păr oarecum lung, frezat pe dreapta. Vorba lui, care m-a distrat, este aceasta: „Bă, da corconit mai e și ăsta!” – a rostit-o pe când răspundea de niște combine, iar omul, la care urma să treiere, întârzia să iasă din casă.