Am fost să-mi iau ceasul de la reparat. Pentru cheița de reglaj, am așteptat două săptămâni (care, oricum, au trecut). Interlocutorul mi-a arătat două ceasuri mecanice, dintre care unul automatic, o marcă elvețiană, și altul rusesc, Slava. Mi le-a desfăcut. Cel automatic era plin de marcaje. L-am cercetat vreun sfert de oră. Cum zăceau pe blat, mecanismele păreau niște inimi care bat. Viziunea m-a indus îndoielii, că, totuși, ceasurile nu sunt veșnice, dar și teoriei pe care o dezbat în sinea mea, când nu am ce face: universul e creația lui Dumnezeu – de aceea, El nu se implică în viețile noastre, pentru că meseriașul din fața mea ar trebui să intre în obiectul pe care-l repară.

-V-ați hotărât? m-a sustras ideilor ceasornicarul. Vă fac o ofertă finală, pentru amândouă?

Am fost de acord cu prețul.

M-am plimbat prin mall, până le va regla, să ungă mecanismele și să polisheze geamul. Am comandat aripioare picante și un Pepsi. Am coborât scările rulante cu meniul în pungă, la capăt, le-am urcat din nou, intenționând să mănânc la o masă, acolo, dar nu era niciuna liberă. Am trecut și pe la librăria Cărturești, să-mi revăd cărțile. După douăzeci de minute, am revenit la ceasornicărie. O domnișoară dădea ocol dughenei: „Brățară pentru ceas fitness aveți?”.

L-am luat pe cel elvețian, pe care l-am și fixat pe mână. A rămas să fiu sunat pentru Slava, pe duminică încolo.