Unul dintre jocurile mele preferate era Nouă pietre sau Castel. Îmi consumam energia, după bunul plac: ocheam bine. aveam priză la mingea albastră, mică, de nouă lei, pe care o aruncam în adversar, alergam de mama focului, să nu fiu, la rândul meu, atins.

În poiană, odată, Cezar al lui Lală, mai mare cu patru ani, m-a luat la țintă, ajungând, în joc, foarte aproape de mine. A aruncat mingea tare, cât a putut el, însă m-am ferit, fiindcă-i pândisem gestul și am avut reflex. Mingea s-a prins în gardul de sârmă al lui Cioacă, iar până a fost „descâlcită” de acolo, am aranjat, pe îndelete, pietrele una peste alta, strigând, cum se obișnuia: „Castel!”. Și la auzul acestui cuvânt, micul turnuleț al nostru îmi părea parte dintr-un castel medieval, cu mine arcașul iscusit de la crenel.

Când jucam în drum, la Mamut în poartă, pe seară, bărbații care se adunau pe la case, de la un rom băut la MAT, ne cereau mingea, să dea cu ea în „pietre” și procedau ca în armată: luau linia de ochire, printr-o cătare imaginară, își țineau respirația o secundă și aruncau. Noi râdeam, fiindcă unii dintre ei se bălăngăneau. Efortul mai mult îi amețea. Cel mai bun țintaș era nea Tică Mamut, indiferent de starea în care se regăsea. Arunca și de la mai mare distanță, față de marcaj, o dungă în pământ, făcută cu nuiaua.

Într-o primăvară, veniseră teniși chinezești la magazin, erau albi, cu talpa verde. M-am jucat, în prima zi când i-am purtat, până s-a înserat de-a binelea. Transpirasem, respiram relaxat, am intrat în curte, dezamăgit că ziua se încheia. Guguștiucii nu încetau să cânte. În tindă, am mâncat dragavei cu mămăligă, ouă prăjite în tigaie, însă dispoziția sufletească pe care o aveam m-a înălțat la stelele de pe cerul anului acesta, 2021.