Mă suiam în liliacul de la drum, dar nu mai sus decât era uluca, pentru a nu mă zări lumea care trecea din deal în vale și din vale în deal… Crengile erau solide și netede.

Stând în liliac, smulgeam, din penicule, câte o floricică, pe care o fixam în cuta dantelată a degetului mare și număram până la zece. Dacă floarea nu cădea, atât cât număram, după ce îndreptam degetul, ca să strângă firul vegeatal, fata la care mă gândeam și pentru care făceam efortul, mă iubea – acesta era semnul pe care-l așteptam de la migăleală.

Când floarea pica, inima suporta o tristețe imensă, cât o planetă, și-mi reproșam ideea: cine m-a pus pe mine să probez? Îmi pierdeam încrederea în succes, imaginându-mi diverse dialoguri, prin care încercam să recâștig dragostea mototolită de joc.

Din pom, o ștergeam lent, în propriul sine, cum se estompează, în timp, culoarea din hârtie.

Când, însă, floarea suporta numărătoarea, mă înseninam și așteptam ziua revederii fetei, gândindu-mă la hainele în care să mă fi prezentat, pentru o naivă prietenie. Imboldul de a porni atunci, pe loc, să lămuresc lucrurile, era mai puternic decât un cal, dintre aceia struniți de ahei, în avalanșa înspre vestita cetate Troia, însă dura până a mă reculege din pata de emoție, zvâcnită de inimă în coroana mov.

Odată cu parfumul care se rărea în urma mea, când părăseam pomul, alte idei mă prindeau și mă aruncau în vâltoarea ficțiunii a noi planuri.