26 februarie, 2021: Din istorisirea unui amic

Unul dintre distinșii mei amici mi-a povestit:

Prin anii șaizeci, eram profesor într-un oraș apropiat de Târgu-Jiu. Am pregătit o fată pentru facultate și a avut succes. Familia a dat o masă în cinstea evenimentului. Acolo, se afla și bunica fetei, care s-a apropiat de mine și mi-a strecurat, în buzunarul de la haină, o batistă înnodată: „Domnul profesor, permiteți-mi să vă ofer un dar, însă trebuie să-mi promiteți că nu-l veți arunca, dacă veți considera că nu vă va fi de ajutor, decât după ce veți părăsi localitatea noastră. Am nevoie de acest angajament din partea dumneavoastră… Străbunica mea a fost o vrăjitoare vestită în zonă. A avut patru băieți, singurii care s-au întors vii și nevătămați în sat, după ce au participat la Zaveră (Revoluția lui Tudor Vladimirescu, n.m.,D.I.). Ei au purtat o legăturică de boabe de mei, descântate de mama lor, străbunica mea cu har vrăjitoresc. Din banița aceea, boscorodită de ea, baniță din care a mai rămas cam un cancioc de boabe, v-am pus aici, în batistă, câteva, pentru dumneavoastră, să vă poarte noroc”.

După încheierea evenimentului, am revenit la cămin: medicul veterinar, inginerul agronom, asistentul medical și alții jucau poker. Am pus haina în cuier și am intrat și eu la masa de joc. Pierzând în serie, mi-am adus aminte de legăturică. M-am îndreptat, discret, spre haină și am îmbrăcat-o. Până în zori, i-am lăsat faliți. Inginerul agronom și-a amanetat ceasul până joi, la ora 12,00, când „ne întâlnim să-ți dau banii, la chioșcul de ziare”. „Dacă nu vii la timp, nu ți-l mai restitui!” – i-am atras atenția. Joi, la chioșcul de ziare; în fugă, un licean mă întreabă: „Cât e ceasul?”. Mă uit și-i spun: 12,05! Îl opresc. M-ai întrebat, deci, îți trebuie un ceas: Ia-l! La și un sfert, a sosit și inginerul agronom, care nu s-a supărat, știind că a încălcat înțelegerea.


La un concurs radiofonic, am câștigat, cu boabele de mei în buzunar, un televizor portabil. În orice caz, am simțit, de multe ori, forța descântecului.