Altădată, satele erau vesele…
De lăsatul postului (premergător Paștelui), tinerii se adunau, de la orașe, oricât de îndepărtate ar fi fost acestea, pentru a lua parte la un obicei, unic – din câte știu – , supranumit Aoleo, Mărie!
În poiană, pe seară, se făcea un foc mare și de durată: în partea de sus, se grupau cei care dădeau gură, iar în partea de jos, cei care ar fi trebuit să reacționeze la mesaje.
– Aoleo, Mărie!
– Ce e, mă, ce e?
– Mă întâlnii cu Ion al lui Vasile și-mi spuse că Leana lui Palcu se mărită!
– Cu cine, mă, cu cine?
În afara unor astfel de strigături false, poate și adevărate, se mai lansau și alte zvonuri, menite să răscolească vatra satului.
Pentru mine, care eram copil, curajul de a fi rostite nume reale în contexte incomode îmi dezvăluia altă față a acelora care deveneau actori într-o piesă în natură, precum în Roma antică, aproximativ în același moment din an, ostașilor li se permitea să-și ia în derâdere superiorii, inclusiv pe Caesar; îmi păreau mai dușmănoși decât aceia despre care făceau urătura. Cei înfierați erau de față, dar se intimidau, fie pentru că își recunoșteau mania, fie pentru a nu împiedica manifestarea: abia de rosteau două vorbe, care sunau ca pâlpâirea în văpaie.
A doua zi, începea postul: se duceau împărțituri nepoților, bunicilor etc. În prima săptămână, se mâncau ouă, brânză, lapte ș.a., dar, din a doua, lista se restrângea treptat.
Obiceiul Aoleo, Mărie! e viu și astăzi. În locul maldărelor de coceni și de paie, se ard cauciucuri uzate de mașină.
Strigăturile anunță mai mult întoarcerea vremii bune, duduitul inimii oamenilor, decât fapta, după ulucă, a vreunui semen.