Pentru prima dată, portiera s-a deschis, în mersul mașinii, pentru că mecanismul era înghețat și nu a cuplat adecvat.

Pe stradă, automobilele zbârnâie de frig, nu datorită grabei șoferilor.

Doi polițiști de circulație, postați la o trecere de pietoni, tot de frig încep să cânte, țopăind. Poartă căciuli groase de iarnă (date de către stat, ca pensia devreme, în floarea vârstei), ce bine îi prinde unuia dintre ei, ras în cap!

Am văzut cândva o secvență, dintr-un film: valul de frig demola totul, casând ansamblul de lucruri din cale. Evident, posibilitatea m-a pus pe gânduri, întrucât naturii nu ai ce-i face…

Cum pot rezista eschimoșii ori alți locuitori la poli, când gerul are o atât de mare forță? Sau cum este să vezi tot timpul numai zăpadă?

În Pontice, Ovidiu, înspăimântat de vremea de aici, extrem de rece, menționa că dacii aruncau în foc, pentru a se încălzi, ulmi întregi. Mi s-a părut o exagerare, o licență poetică, însă, astăzi, când îndurăm acest aer polar, instalat ca domn peste țară, la puțină vreme după ce am stat la soare, m-am extaziat la vederea ghioceilor, îl cred mai mult ca niciodată și-l compătimesc: ajuns, peste noapte, în Dacia, un ținut agrest față de luxul pe care l-a cunoscut la curtea imperială, a fost nevoit s-o ia de la capăt cu soarta lui de poet, scriind fapte de blog, anume experiențe diurne, în care a pus suflet, în speranța de fi iertat de împărat etc. Deznodământul se cunoaște.

Gerul este ca o pastă căzută peste oraș, din care oamenii se zbat să iasă la suprafață sau să străbată minuscula distanță dintre două repere ale vieții lor, casă & serviciu, scoțând aburi pe nări, ca trenul. Prima grijă este să reziști gerului, până la destinație. A doua, oricare ar fi, nici nu prea se mai susține, încape greu printre calorifere și radiatoare – la care te tot gândești.

Gerul și canicula sunt două poveri.

Pe caniculă, te uiți la ceas să treacă orele încinse ale zilei, când, de fapt, propria-ți viață trece, în așteptarea răcorii (la un asemenea scop mărunt ajungi din cauza climei!).