Am încheiat clasa întâi, cu mențiune. Era prima zi din vacanța de vară. Femeile s-au strâns în poiană, cu lucrul în mână, sporovăind despre ale lor.

Cumpărasem o broscuță de plastic, pe care, dacă apăsai cu podul palmei, după un timp, sărea, imitându-le pe cele din baltă, datorită unei ventuze albe, care se desprindea lent de suportul mai tare, de metal, pe care era presată.

Am mers, pe furiș, în spatele adunării. Am acționat broscuța, care a sărit tocmai în poala mamei:

-Ai luat mențiune și-ți arde să te joci? Ia vezi tu!

„Oac!” mai aveam să fac, de surprindere, pentru că, până la acest moment, nu-mi reproșase nimic, însă abia acum se găsise, de față cu atâtea femei, de care mi-a fost rușine subit, precum ai coborî storul la fereastră. În lac aș fi intrat! A fi suportat metamorfoza într-un batracian mi se părea ipostaza cea mai convenabilă, întrucât, ulterior, vedeam eu cum recapăt statutul de prinț, precum lecturasem în Povești de Frații Grimm. Până una alta, m-am făcut nevăzut, tulind-o în drum, pe buza unui șanț.

Morala: mai jos de atât, n-aveam să mai fiu niciodată!