Febra sărbătorii se instala în sat, cu vreo două săptămâni anterioare evenimentului (ultima duminică din luna iunie). Îmi făceam planul ce să cumpăr…
În general, mergeam pe jos până în luncă, pe drumuri dosite, mărginite de plopi. Dacă vreun prieten de-al tatei avea loc în căruță și trecea pe lângă noi, ne lua în atelaj, dacă nu, evident, ne continuam călătoria, cu popasuri scurte, ici-colo, pentru a ne mai odihni și bea apă rece din știubeie.
Într-un an, ne-am oprit la o fântână, dinaintea luncii. Eram impresionat de John Wayne, care, într-un film, încins de căldura drumului prin deșert, își turna o găleată de apă în cap, să se răcorească. Am încercat să-l imit, pentru a impresiona pe una dintre acele fete pe care o plăceam, zărită mai încolo. Mai mare dovadă de bărbăție nu exista:
„Nu, nu face aceasta, te îmbolnăvești!” – mi-a strigat mătușa Niculina.
În luncă, zarvă mare! Mișunau copiii în tricouri imprimate cu familia Ewing (din celebrul film, Dallas). Ne-am întins pătura lângă nea Costel și tanti Marioara. Cum am ajuns, ne-au servit cu suc de soc, turnat din termos. Umbra teilor, extrem de pregnantă, îți dădea impresia că te afli în preajma unuia dintre acele castele medievale, cusute pe carpete. Nu mi-am petrecut vremea cu poezia locului și am început să dau ocol tonetelor de înghețată și tarabelor cu jucării,
Într-un camion, tras la umbră, lăutarii suflau în trompete și loveau în tobe, animați de frenezia oamenilor care intrau în horă. Pe două – trei cercuri, se juca sârba. Unii bărbați făceau scheme din picioare ori săreau pe ritm într-un asemenea fel hotărât. încât sub încălțări nu mai rezista niciun smoc de iarbă. Un izvor să fi țâșnit din locul bătut de horeni și nimeni nu ar fi fost surprins, precum în balada Meșterul Manole, o fântână s-a format în locul în care s-a aruncat iscusitul zidar.
Trăgeam cu ochiul la câte o fată și mă bucuram, din tot sufletul, când îmi dădeam seama că nu este însoțită de către părinți (prin locurile prin care hălăduiam eu). Mă învârteam în jurul ei, mulțumit numai să o privesc, pentru că de vorbit, nu aveam curajul. Îmi depășeam impasul, alegând acele jucării, pe care, de altfel, nu le mai regăseam nicăieri altundeva, decât acolo, la festival.
Gimnastul: Acționai mecanismul și, prins de bară, gimnastul din plastic realiza o figură, demnă de un campion olimpic.
Hopa-Mitică: un gogoloi de plumb, turtit la bază, care se rostogolea și revenea totdeauna în picioare, în conformitate cu zicerea: „Hopa-Mitică / Cade-n șezut / Și se ridică”.
Fluierele erau spectaculare: suflai în tubul prelung, iar jetul de aer învârtea o rotiță, care și imprima un anume ritm sunetului.
Ceasurile nu erau funcționale, dar viu colorate, cu brățară dantelată. Ale mele se dezmembrau imediat ce le puneam la mână.
Eram atras de pușca fixată în dreptul unei ținte, marcate de cuie. Vânzătorul învârtea cu putere și continuu ținta; o oprea, numai după ce ai slobozit săgeata din pușcă. Premiile erau false, pentru că, niciodată, nu reușeai să țintești un număr corespunzător acelor recompense care îți luau ochii. Te mulțumeai cu un breloc și, deseori, numai cu emoția participării. Părăseai locul, învinovățându-te că nu ești un bun lunetist.
Mă distrau cei care aruncau mingile de cârpe în cutiile aranjate în stil piramidal: dădeau gură, de parcă ar fi vrut să impresioneze asistența prin iscusința lor.
Tiribombele îmi păreau colosale. Mă uitam la cei care aveau curajul să se dea în tiribombă, fiind surprins că nu scapă nimeni din scaunele firave sau că nu amețește.
Îmi încheiam ocolul, cu o înghețată la cornet.
Apicultor amator, unchiul Dorel își montase stupii în luncă, la floarea de tei. L-am vizitat, când am plecat de la festival. În echipamentul alb, părea un popă cosmic. Umbla cu o lampă fumegândă, scotea ramele îngreunate de miere, le curăța și le reașeza în stup, cu migală. Atunci, pentru prima dată, am mâncat fagure, mestecând ceara, până la ultimul strop de miere pe care-l putea conține.
În drumul spre casă, oboseala mă ajungea în dreptul rezervorului de apă de la colectiv, unde ne odihneam, pentru o clipă.
Ecourile festivalului se topeau ca înghețata. În curte, umblam în geanta mamei, să fac inventarul cumpărăturilor. Cocoșei de zahăr îmi mai luam: îi desfăceam din pungă și-i ronțăiam. Luna își creștea lumina în conturul lor transparent care se micșora în clămpănitul gurii mele.
Mă așezam melancolic pe tindă, fără a fi știut că eu mă pierd pe mine, copilul de atunci, în adultul de astăzi.