Oreionul a fost una dintre cele mai grele boli, îndurate de mine: zăceam în cameră, întins în pat, simțind o moleșeală ca metalul în corp. Eram conștient, dar nu mai mult decât îmi oferea prezentul, ceea ce mi se spunea își pierdea rapid ecourile, nu mai aveam forța mentală de a le prelucra, eram bleg și vegetativ, ca puii de găină moțăind. Mama și bunica vorbeau încet și îngrijorate, începusem chiar să nu le mai aud. Focul duduia în sobă, însă mie îmi era tot mai frig (de la febră). Simțurile îmi păreau separate, bucăți anatomice, pe care nu le mai stăpâneam și care nu mă mai ajutau. Fruntea îmi amorțea și privirea mi se încețoșa. Luam greu medicamentele, pentru că erau amare, le înghițeam numai îndulcite cu miere.

Am trecut peste boală, relativ repede. Mama Ioana (bunica) își amintea cum m-a cărat în spate, pe coasta Bălăciței, pentru a ajunge la spital, acolo unde lucra tanti Vetuța (asistentă medicală), care m-a tratat.

Am avut sentimentul că am reînviat, iar, odată cu mine, înseși mama și bunica: aproape au sărit în sus, cu extaz, că m-am refăcut. Rețin momentul: a fost de parcă aș fi trecut, subit, un prag, de la ființa pierdută în labirintul bolii, la aceea care eram în mod natural, vioi și adaptat realității. A fost ca un botez, precum în romanele lui Sadoveanu: am fost „zvârlit” pe fereastră, de mâinile mamei, eu, cel „vechi”, împovărat de oreion, și am revenit altul, chiar din punct de vedere identitar, astfel încât nu am mai fost recunoscut de boala care, într-un final, a plecat.