Nu mai știu prin ce clasă, a doua sau a treia, am efectuat o excursie la Calafat. După ce am vizionat câteva obiective turistice, nea Săndel, organizatorul excursiei, ne-a invitat pe toți la o fotografie de grup, al cărei decor era marcat de prezența a două tunuri, utilizate de armata română în Războiul de Independență, de la 1877.

Am încercat să-mi găsesc un loc potrivit, pentru a fi vizibil în fotografie, dar, indiferent unde mă așezam, nu era bine, obturam persoana cuiva drag lui nea Săndel. Speram să-mi vină și mie rândul în ierarhia aceea a lui, datorită gradului de rudenie, vărul tatei, însă mă trezeam cu mâna-i micuță pe umăr, care mă tot muta de colo, dincolo. Am stat, din proprie inițaitivă, lângă tun: m-a „expulzat” și de acolo. Trebuiau să iasă în evidență fetele lui, Celestina și Luiza, mult mai mari decât mine.

În grija meticuloasă, de a ne fi surprins, pe simpatii, în obiectivul aparatului, nea Săndel se tot dădea înapoi, cu fața la noi, trasând indicații, ca un general de război. Strigătele dorobanților se adunaseră în vocea lui; mai avea un singur pas și ar fi căzut de pe acel platou înalt, unde se chinuia să fotografieze, și praf s-ar fi făcut până jos. Spaima de un deznodământ nefast ne-a marcat chipurile, mai puțin pe al meu, care aproape nu se vede, în schimb, călare pe tunuri, tronează Celestina și Luiza.

Când tata a mers să ia, pe bani, fotografia, l-a întrebat unde sunt eu. Ce mai putea spune învățătorul Săndel, care, complexat de statura-i liliputană, purta pantofi cu toc, iar, pentru a mai crește în importanță, vorbea rar, ca un savant ratat, mișcându-și ochelarii pe nas cu degetul? Eram un strop în poză, care observa, însă, totul, inclusiv intenția tribală a familiei respective, de a părea membrii ei mai cu moț, pe o bucată de carton, care imortaliza un moment estival și vârsta mea de atunci, deși, pentru a mă revedea, afirm încă o dată, este necesar să întrebuințez lupa.