Difuzorul din perete

În casa bunicilor, atmosfera era asigurată, pe timp de iarnă, de paleta de culori a pânzei din războiul la care se învrednicea, de la ora cinci dimineața, mama Ioana și de guralivul difuzor din perete. Prevăzut numai cu un buton, de la care sonorul se regla, mai tare sau mai încet, difuzorul îmi inspira o stare duală, mai ales când anunța: „Aici, București, ora exactă!”. Pentru acele momente, mă imaginam pe străzile unui oraș fastuos, pe care încă nu-l văzusem, iar inima îmi pulsa o melancolie fără margini, întrucât, pentru a ieși la joacă, pe drum, într-un sat aproape fără viață, pe o asemenea vreme, aș fi avut de înfruntat zăpada înaltă, precum și frigul care o însoțea „la braț”.

În jurul orei douăsprezece și jumătate, se difuza muzică populară. După câteva escapade pe la animale și păsări, bunicul revenea în cameră și regla sonorul difuzorului, la maximum. Doinele sau acordurile melodiilor dobrogene îmi inspirau peisaje austere, tulburate de nisip, dar cu oameni care aveau rutina de a o duce bine și în pace. Se pare că așa credea și bunicul, care, îmbrăcat în cămașă albă cu vestă de lână și în pantaloni de postav, strânși la gleznă, se întindea în pat și adormea. De obicei, se trezea când muzica înceta.

Când mă plictiseam și nu mai regăseam bucurie nici în cartea de povești sau de Amintiri de Ion Creangă, mă îndreptam către dulapul de lemn, prins într-un cui, pe celălalt perete, dinspre sobă. Vopsit în albastru, acoperit cu pânză albă, dantelată, mirosind a plante medicinale, dulapul mă atrăgea, datorită dulciurilor care se regăseau pe rafturi, dulciuri mereu altele, de parcă le aducea, pe nevăzute, un Moș Crăciun al casei. Borcanul de miere strălucea ca o bucată de bronz. Mama Ioana se ridica din război: „Mumă, îți fac un ceai de tei?”. Niciodată nu am spus „Nu!” – îl îndulcea atât de bine, cu miere sau cuburi de zahăr, încât gustul acela de dulce îmi stă și astăzi în minte și este irepetabil. Deși, în general, nu beau ceai și, mai ales, atât de zaharisit, acela îmi plăcea mult. Până fierbea apa la focul din sobă, în care mai azvârlea un lemn, mama Ioana se îngrijora: „Mumă, tu ai picioarele reci!” și-mi aducea o țiglă din cuptor, pe care mi-o fixa la tălpi.

Nu-mi trecea prin cap, atunci, ideea efemerității acelor zile, care păreau eterne, bătute în realitate, ca niște stâlpi inoxidabili, dar ele au trecut ca fulgerul și mi-au luat bunicii, fără să mă întrebe dacă mai am și eu ceva de spus; toate au dispărut ca melodia de la difuzor, dar lăsând atâtea ecouri în sufletul meu, cum rămâne mina marcată definitiv de lopata exploratorului după aur.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *