Sunt sunat și întrebat cu care dintre cele două echipe voi ține, la începerea campionatului. Răspunsul meu este fără echivoc: Țin cu orice echipă numită „Craiova” și la orice sport. Pot fi zece! La fel țin cu toate.

Înființarea CS U: S-a votat acordarea unui loc în liga secundă. În oraș, s-au găsit oameni capabili să înființeze o echipă competitivă. Astfel, eu, ca suporter, am fost interesat să mă uit la meciurile de Liga 1. În plus, copiii din oraș au avut o țintă de urmărit, echipa de seniori. De asemenea, părinții au fost motivați să-și dea copiii la fotbal.

FC U a demonstrat că se poate lua de la capăt, cu succes, prin sacrificiu și efort. Dreptatea pentru această echipă a fost făcută de către jucătorii ei și de către patron (care nu s-a lăsat și a luptat să iasă în față). M-a durut (era inechitabil) să-i văd jucând pe alte stadioane și nu acasă, la Craiova.

Nu înțeleg adversitatea absurdă dintre aceste două echipe. Cum eu, indiferent de ce și cum, aș putea vreodată, în viața mea, să urăsc ori să huidui o echipă intitulată „Craiova”? Bineînțeles că nu.

La meciurile dintre ele, ar trebui să răsune, din piepturile a mii de suporteri, imnurile dedicate Craiovei Maxima, precum și strigătul de luptă: Știința! Știința! Știința!, strigăt unic în lume. În același timp, ar trebui scandate, fără încetare, numele marilor fotbaliști, de la cei din Campioana unei mari iubiri, echipa lui Ion Oblemenco, până la cei din Craiova Maxima, condusă de inegalabilul Ilie Balaci (care a făcut parte și din echipa lui Oblemenco: „era ca țânțarul printre ei” – tata).