Datorită iubirii nestinse pentru propria-i țară, Mihai Eminescu este numit „poet național” (și, prin aceasta, universal – G. Călinescu).

Între 1870 și 1872, a studiat la Viena, iar, între 1872 – 1874, la Berlin, în urma unei burse oferite de către Junimea, societate cultural-științifică, înființată de tinerii burghezi, întorși din străinătate.

În prezent, pentru a vizita, pentru câteva zile, unul dintre aceste orașe, este nevoie de o capacitate financiară deosebită (de cheltuieli foarte mari), dar pentru a sta câte doi ani?

Bursa i-a fost acordată cu scopul de a-și fi luat titlul de doctor în filosofie și, la revenirea în țară, să fi ocupat un post de profesor universitar. Alături de Mihai Eminescu, a mai primit acest ajutor de studii și poetul Samson Bodnărescu (care și-a atins țelul).

Dar ce a făcut statul român, pentru singurul geniu recunoscut al literaturii noastre?

Acum vreo douăzeci de ani, eram în posesia unui cd care conținea tot ce era legat de Eminescu, de la cel mai mic document despre el ca om (diverse procese-verbale, precum acela din vara lui 1883, când poetul a fost ridicat din baia publică etc. sau cele care vizau comportamentul său în sanatoriul dr. Șuțu), până la ultimul său rând (scris). Ceea ce m-a întristat a fost „chinul” superfluu al autorităților de a-i acorda o rentă viageră. La inițiativa „comunei Botoșani”, chestiunea s-a tot dezbătut în Parlament, până când poetul și-a dat obștescul sfârșit.

Mai este ceva de spus, când, astăzi, la vârsta la care poetul a murit, alții ies la pensie, cu venituri de pașă?