La nivelul Security, o tânără blondă mi se adresează: „Ce mai faceți, domnul Profesor?”. Îi spun despre ținta zborului… Ea își continuă investigația afabilă, despre cărțile pe care le-am mai publicat între timp etc.

Trec peste propriul moment de încurcătură, fiindcă nu o recunosc, după înfățișare, și o întreb cum se numește: „Bianca Ț.”. Nici de această dată, nu-mi dau seama, deși, în sinea mea, cobor în trecut, dornic să regăsesc un amănunt care să mi-o releve ca identitate spirituală: „A, îmi aduc aminte!” – mă prefac. „Anul trecut, în vară, când am revenit din Germania (continui să-i dau un răspuns la gestul ei de a mă fi interpelat), mă gândeam că, oriunde merg, mă întâlnesc, în mod invariabil, cu o persoană cunoscută, dar, de data aceasta, nu, deși tot nu-mi venea să cred că nu se conturase pe deplin rutina excursului meu. Concomitent formulării ideii, stewardesa vine la mine și mă întreabă de vorbă… Și la peste 2000 de metri altitudine, în avion, am fost identificat de cineva! Rutina își vede liniștită de drum!”.

Energia pozitivă, dobândită în conversație, nu are plajă lingvistică de exprimare…

(Va urma)