La sfârșitul anilor șaptezeci, filmul Dallas cucerise orice colț de țară… La festival (oficial, Sărbătoarea teiului), se purtau tricouri, imprimate cu actorii care, în film, alcătuiau familia Ewing.

Am vizionat episodul, în care debuta Priscilla Presley (pe uliță, femeile cu deschidere spre muzică, se anunțau una pe alta: Diseară, o vedem pe soția lui Elvis Presley!), la ai lui Tulă, Ionel și Anișoara, vecinii bunicilor mei.

Ca în orice locuință, televizorul, un aparat de lux, acoperit cu milieu (broderie lucrată de mână, la igliță), era instalat într-una dintre cele mai bune camere. Din seara aceea, mi-a rămas în minte chipul tânăr al lui Priscilla, așa cum se afișa, la începutul filmului, pe ecranul alb-negru; eram atent la intervențiile ei actoricești – pe atunci, eram aproape de a crede că tot ce se desfășoară în film, este și adevărat. Când bunica mi-a spus (cu ocazia altui film) că actorul nu moare odată cu personajul pe care-l joacă, am contrazis-o, fiindcă spulbera magia filmului, a acțiunii care mă ținea cu sufletul la gură. Suferința mea pentru ieșirea din scenă a vreunui personaj pozitiv era în „pericol” să dispară, dar tocmai acea suferință îmi purta imaginația pe tot globul și mă sălta din perimetrul satului pe care-l cunoșteam prin jocurile copilăriei și, astfel, era destul de fermecător…

(Va urma)