Nu suportăm starea așteptării, fiind angoasați, pentru că timpul ne ia vigoarea din trup, în mod ireparabil, însă, dedați iluziei și faptelor mărunte, ne ignorăm vlăguirea. La acest stand al cugetării am ajuns, în zori. M-am trezit mai devreme și mi-am explicat neliniștea, de ce vine asupra mea, pe nesimțite.

La ora opt, mă scăldam în mare, plutind ca adierea. Privit de pe țărm, cu părul meu alb și vast, aș fi părut rază concretă în val. Prin înot, evitam adâncul mării, dar mă cufundam cu frenezie în cel al firii. Peștii se mișcau sub mine și aș fi stat, întins pe apă, ceasuri întregi. Când am socotit că m-am revigorat, am revenit la țărm, devenind greu ca un sac de nisip – uitasem de gravitație, precum mi se întâmplă frecvent, când înot sau cuget – și am reluat lecția de viață, de la capăt, de la antet: „Azi, anul 300”.

Dar ce urmează să fac? Mai întâi, mă usuc în curenți, apoi, îmi pun vestmântul și mănânc. O femeie grijulie mi-a adus, ieri, pe seară, o pâine și un pește. Of! când îl desfac de oase, mă concentrez la fel de mult, ca în dreptul foii, când îmi mai aștern câte un gând.

(Va urma)