Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume.

De astăzi, o iau de la capăt. Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, îmi voi arunca ochii asupra orașului, pentru a zări măcar un singur cetățean, dornic de a-și spori fericirea în austeritate, dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare.

Mai alaltăieri, a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, eu, de sub vestmântul meu, să uit de ceea ce-mi poftește trupul, pentru o înălțare spirituală, până în preajma vulturilor, de la care am învățat apucătura de a reflecta mult și să mănânc puțin. Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat și mă simt îmbătrânit, ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, sperând, mereu, să dea peste Rai, la a cărui poartă să bată cu disperare, pentru a sădi mărul din care a mâncat, dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – că el a prăsit oameni…

(Va urma)