Am stabilit temele, inspirat de profilul invitaților, Dodo Niță și prof, Nicolae Marinescu.

Primul dintre subiecte m-a întors (la nivel imaginar, numai) în propria-mi copilărie, când eram fascinat de Căpitan la cincisprezece ani de Jules Verne, roman celebru, transformat în bandă desenată de talentatul Nicu Russu (poate cel mai mare desenator al nostru, pe care nimeni dintre colaboratori – editori, redactori de carte etc. – nu l-a văzut la față, întrucât își expedia ilustrațiile prin poștă).

M-am întâlnit cu Dodo, la o terasă. Ajunsese mai înainte. Masa la care aștepta avea urme de firimituri. M-am ridicat să caut alt loc, însă Dodo a luat un șervețel și a șters cu energie masa, desenând, fără să vrea, figuri diverse, în chip abstract (lăsate de laptele vărsat). Chiar mă gândisem să începem discuția de la picturile rupestre, pe care, într-un fel, le aveam dinainte și nu mai era nevoie de a le evoca.

Pentru mine, Dodo era un personaj urmuzian, datorită fotografiei din revista „Scrisul românesc” – parțial, s-a etalat în conformitate cu presupunerea mea. A vorbit cu aprindere despre benzile desenate, precum Algazy, de la tejghea, despre mărfurile variate din prăvălie.

Am acumulat, în decursul discuției, câteva regrete, pentru că aș fi vrut să fi pus mâna, fie pe Istoria benzilor desenate, lucrare inexistentă, în prezent, în librării, precum și în colecția autorului (nu are decât un singur exemplar, pentru el), fie pe Dicționarul de benzi desenate – de asemenea, tiraj epuizat, dar aveam în față pe omul care le-a conceput și eram mult mai câștigat decât alți pasionați ai genului care au reușit să intre în posesia titlurilor mai susmenționate.

Dodo era la fel ca mine, admirator al lui Nicu Russu, pe ale cărui urme a umblat, ajungând, astfel, să o cunoască pe fata acestuia (în prezent, cred – parcă așa am reținut – aflată în străinătate). Deodată, acele imagini care mi-au dezvoltat imaginația, pe vremea când, în copilăria de la Cleanov, citeam Căpitan la cincisprezece ani (varianta benzi desenate) cu sufletul la gură, de mai multe ori și la fel de curios de ceea ce se va întâmpla în narație, ca prima dată când am cumpărat cartea de la magazin, se reduceau la autorul lor, Nicu Russu, coborau în maturitatea mea, cu misterul dezlegat, anume că mâinile care le-au dat viață aparțineau unui om în carne și oase și nu unei fabrici de configurații artistice, după cum apreciam, îmboldit de inocența vârstei (sincer, nici nu mă preocupa artistul și nici autorul, ci doar aventura din paginile acelea).

Dodo l-a amintit pe Gabriel Garcia Marquez – care a fost la un pas de a rămâne autor prolific de benzi desenate, dar, impulsionat de succesul primei cărți, s-a dedicat romanului, în totalitate. L-am întrebat despre scriitorii moderni de la noi… Nichita Stănescu (mi-a spus) urma să scrie scenariul unor benzi desenate, dar a abandonat proiectul, din cauza bolii de care suferea etc.

I-am mărturisit lui Dodo despre pasiunea mea de a picta și de unde a pornit (aceasta). Am auzit undeva (la radio sau tv., în anul 1990), că totul este linie și în mintea mea, a apărut ideea că linii pot face și eu. În școală, nu reușeam niciodată să desenez un copac, însă, de la acea simplă informație auzită, am început să desenez foarte bine. Am reprodus în creion fotografia ecvestră din cartea de Limba spaniolă (după care învățam). Era primul meu desen și mi-a ieșit. Nici astăzi nu-mi vine să cred că îmi aparține (dețin încă desenul – promit să vi-l fac și vouă cunoscut, cititorilor mei dragi și nevăzuți, imediat ce îl voi găsi). Nu știu cum, dar parcă unui vecin îi șoptise cineva în ureche despre pasiunea mea instantanee – că ne-am trezit cu el (în mână, cu o planșă mare) la ușa noastră să ne roage, pe mine și pe soră-mea, să-i desenăm o hartă a României, pentru fiica lui (era într-a șasea, pe atunci). Eram grăbit, din cauza unui meci de fotbal pe care-l vizionam: am desenat, din imaginație, harta, imediat…

Dodo a intervenit deodată și mi-a spus răspicat: Ai talent!

Aș fi vrut să am, în discuția cu Dodo, același drag de a aborda subiectul, dar, cum în viața mea se derulează un episod anume, am simțit inima cum se strânge în piept și aveam nevoie să stau iar în curte, singur, în liniștea serii de vară.

Totuși, l-am însoțit pe Dodo, până la propria-i destinație și ne-am luat rămas-bun ca doi prieteni.

(Va urma)

Într-o perioadă în care nu mai apar creații folclorice și doar se reiau, de obicei, de către interpreții populari și nici aceia născuți și crescuți în vatra satului, Constantin Eretescu publică un volum despre Știma apei. Studii de mitologie și folclor (Editura Spandugino, București, 2022). Stratul vizat este arhaic, păgân (cu siguranță anterior epocii în care s-a cristalizat balada Meșterul Manole, o ilustrare estetică a mitului jertfei creatoare), întrucât autorul interpretează „legendele despre Știma Apei care sugerează ipoteza sacrificiilor umane săvârșite în cuprinsul riturilor agrare. În concepția populară arhaică, fiecare râu își are știma sa, sufletul apei: Oltul cere în fiecare zi câte un cap de om, zice poporul din Vâlcea. Credințe similare sunt atestate pentru râuri ca Mara, Siret, Prut, Sebeș, Bistrița, Târnava”.

Conform DEX, știma apei este un „personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc.”. Din rândul scriitorilor importanți, îl amintim pe Vasile Voiculescu, care valorifică mitul știmei în nuvela intitulată Lostrița, dar nu în direcția de sacrificiu imanent, ci de dăruire a protagonistului (un tânăr pescar) unei iubiri iluzorii, precum în poemul Loreley de Heinrich Heine.

Constantin Eretescu, etnolog eminent, își concepe cartea pe două paliere: Studii, respectiv Oameni și cărți, astfel încât publicul – țintă e destul de larg, de la oameni de cultură, la cei interesați de mistere. Chiar în deschidere (capitolul Știma apei. Încercare de reconstituire a unui mit agrar), sunt reproduse mărturiile mai multor țărani și pescari, adunate în culegerile de profil ale lui Teofil Bizom, Reidar Th. Christiansen, Niculiță Voronca, Gheorghe Șincai sau Tony Brill. Destul de atractiv este capitolul Forme vechi de cult ale copacilor, datorită periplului cultural – științific la care luăm parte: „Timp de milenii, pe porțiuni întinse ale Pământului, pădurile au fost o prezență permanentă și copleșitoare. Cezar (De Bello Gallico) consemnează că în timpul campaniei militare încheiate prin cucerirea Galiei, a chestionat un grup de germani asupra aspectului țării lor, iar aceștia i-au spus că vreme de două luni au străbătut o pădure fără să-i dea de capăt”. Dintre speciile de arbori care au fost (și poate mai sunt) obiecte de cult religios, reținem: stejarii (Avram biblicul locuiește lângă stejari), brazii (ciobanii se mărturisesc brazilor), alunii etc. Asemenea lui Mircea Eliade, care a dat un studiu semnificativ despre Totem și tabu, Constantin Eretescu scrie despre Interdicția de a privi. Semnificația unui tabu: „Tabuul este o normă colectivă. Ea se aplică fiecărui membru al grupului social și, în felul acesta, reglementează relațiile în cuprinsul societății”.

Lista familiilor din Breb și data stabilizării în sat, precum și direcțiile în care s-a produs migrația spre Breb se regăsesc în tabelele inserate în capitolul Caracterul exogamic al comunităților sătești maramureșene și unitatea folclorică a zonei. Pe marginea testamentului ciobanului din Miorița, comentează Constantin Eretescu în diviziunea următoare, atrăgând atenția asupra importanței pe care fluierele o au în rândul păstorilor. De la anecdotele văzute ca biografii secrete și legendele despre Fata Pădurii, se ajunge la Folclorul citadin: bancurile, precum și la instituirea „zvonului drept gen folcloric”. Cu aplecare asupra istoriei concrete sunt ultimele două capitole (din prima secțiune), ale căror titluri sunt sugestive pentru o ideologie nu tocmai apusă: Obiceiuri noi pentru omul nou, Steaguri roșii pe ruine. Folcloristica românească.  

Oamenii și cărțile (din a doua parte a lucrării) sunt: Victor Gațak, cu Epica eroică a romanității orientale, Ion Ghinoiu, cu Obiceiuri populare pe an (carte pe care Constantin Eretescu o socotește „esențială”) și Otilia Hedeșan, cu Mitologia difuză a Fetei Pădurii. 

Cu un aparat critic impresionant (peste două sute de titluri din care a citat), Constantin Eretescu ne deschide, încă o dată, ușa înspre grădina edenică a folclorului național. 

Într-o perioadă în care nu mai apar creații folclorice și doar se reiau, de obicei, de către interpreții populari și nici aceia născuți și crescuți în vatra satului, Constantin Eretescu publică un volum despre Știma apei. Studii de mitologie și folclor (Editura Spandugino, 2022). Stratul vizat este arhaic, păgân (cu siguranță anterior epocii în care s-a cristalizat balada Meșterul Manole, o ilustrare estetică a mitului jertfei creatoare), întrucât autorul interpretează „legendele despre Știma Apei care sugerează ipoteza sacrificiilor umane săvârșite în cuprinsul riturilor agrare. În concepția populară arhaică, fiecare râu își are știma sa, sufletul apei: Oltul cere în fiecare zi câte un cap de om, zice poporul din Vâlcea. Credințe similare sunt atestate pentru râuri ca Mara, Siret, Prut, Sebeș, Bistrița, Târnava”.

Conform DEX, știma apei este un „personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc.”. Din rândul scriitorilor importanți, îl amintim pe Vasile Voiculescu, care valorifică mitul știmei în nuvela intitulată Lostrița, dar nu în direcția de sacrificiu imanent, ci de dăruire a protagonistului (un tânăr pescar) unei iubiri iluzorii, precum în poemul Loreley de Heinrich Heine.

Constantin Eretescu, etnolog eminent, își concepe cartea pe două paliere: Studii, respectiv Oameni și cărți, astfel încât publicul – țintă e destul de larg, de la oameni de cultură, la cei interesați de mistere. Chiar în deschidere (capitolul Știma apei. Încercare de reconstituire a unui mit agrar), sunt reproduse mărturiile mai multor țărani și pescari, adunate în culegerile de profil ale lui Teofil Bizom, Reidar Th. Christiansen, Niculiță Voronca, Gheorghe Șincai sau Tony Brill. Destul de atractiv este capitolul Forme vechi de cult ale copacilor, datorită periplului cultural – științific la care luăm parte: „Timp de milenii, pe porțiuni întinse ale Pământului, pădurile au fost o prezență permanentă și copleșitoare. Cezar (De Bello Gallico) consemnează că în timpul campaniei militare încheiate prin cucerirea Galiei, a chestionat un grup de germani asupra aspectului țării lor, iar aceștia i-au spus că vreme de două luni au străbătut o pădure fără să-i dea de capăt”. Dintre speciile de arbori care au fost (și poate mai sunt) obiecte de cult religios, reținem: stejarii (Avram locuiește lângă stejari), brazii (ciobanii se mărturisesc brazilor), alunii etc.

Asemenea lui Mircea Eliade, care a dat un studiu semnificativ despre Totem și tabu, Constantin Eretescu scrie despre Interdicția de a privi. Semnificația unui tabu: „Tabuul este o normă colectivă. Ea se aplică fiecărui membru al grupului social și, în felul acesta, reglementează relațiile în cuprinsul societății”.

(Va urma)