Cum mă ajută pe mine scrisul (Faptul de a scrie) în viața de zi cu zi. 2

Vacanța de vară

S-a terminat clasa a VI-a. Am luat premiul al II-lea. Am făcut o fotografie, moment care se susține printr-o poveste*.

În vacanța de vară, am mers la țară. Acum, oriunde mă îndreptam, aveam cu mine „talantul” de la Dumnezeu (în buzunar) și despre care mi-a vorbit doamna Joița. Aveam o țintă / un vis.

În drumul către sat, parcurs într-un autobuz aglomerat, am prins un loc pe la mijloc. Am deschis caietul și descriam priveliștea mobilă, pe care o întrezăream pe geam.

Speram să fiu întrebat de ceilalți călători despre cele pe care le așterneam cu înfocare pe hârtie, dar ei, în majoritate lucrători la CFR – îi recunoscusem după șepcile și bluzele specifice -, moțăiau sau dormeau duși, astfel încât nu era absurdă posibilitatea să nu coboare unde trebuie, ci mult mai departe, după cât de adânc le era somnul.


  1. Sora mea avea un coleg, al cărui tată lucra fotograf la ziarul „Cuvânt înainte” (unicul ziar din oraș, în 1982 – de fapt, până în 1990). Tata l-a rugat să ne facă o poză, a familiei – ne aflam cu toții la premiere (sora mea avea numai premiul I), în curtea cu pomi seculari a Liceului Pedagogic („Ștefan Velovan”, actualmente). Mult timp, am nădăjduit că se va îndura acel individ și ne va oferi fotografia, dar, nicidecum. Poate că, așa cum am auzit ulterior, se afla sub tălmăcirea lui Bachus. În fața noastră, se ilustra o traducere ingrată a omului care, poate, în esență, avea calități. Indiferent de starea lui, noi îl respectam, dar el, nu. Întâlnit și întrebat, ulterior, despre fotografie, ne mai și amăgea:”o trimit prin Daniel” (parcă așa îl chema pe fiu-său).

(Va urma)

Cum mă ajută pe mine scrisul (Faptul de a scrie) în viața de zi cu zi

Începutul

Până în clasa a VI-a, am fost de partea cealaltă a baricadei, numai în tabăra cititorilor, fascinat de basme, reviste pentru copii, benzi desenate. Străbăteam lecturile suplimentare de la sfârșitul manualelor, în vacanța de vară, când nu mai găseam prin casă volume de lecturat.

Nu aveam vreun scop, fiind și copil: „înțelepciunea mea era jocul” (parafrazare a spuselor lui Lucian Blaga).

După clasa a V-a (destul de grea mi s-a părut – pierdusem contactul cu limba engleză, din cauza deficienței școlii de la acea dată: aceasta însăși este o poveste), ni s-a schimbat diriginta, „păluga” – așa o poreclise mama, inspirată de înălțimea deșirată a acelei femei, pe care aveam să o revăd, peste ani buni, la un examen de bacalaureat, când eram evaluator în comisie etc. Toți din clasă eram plini de nerăbdare, fiindcă auzisem că vom avea o dirigintă nouă, profesoară de limba română; vasăzică, o lăsasem în urmă pe doamna precedentă, care ne surprindea cu subiecte pe lângă lecții, dar și cu o preocupare excesivă de sine (avea părul vopsit negru, unghii mari, trasate cu strat gros de ojă, purta haine colorate, bluză verde, fustă albă etc.). Mai dădea și note după ureche. Nu știai ce să înveți, de unde să începi și unde să te oprești…


A intrat în clasă o doamnă „așezată”, calmă, blândă, cu vorbă plăcută. Ținuta vestimentară era modestă, nu departe de cea a mamelor noastre. Manualul se deschidea cu un text de Ion Creangă. Doamna Elena Joița (ni s-a prezentat) ne-a întrebat cine vrea să citească. Am ridicat mâna și m-a pus. La sfârșitul orei, ne-a dat sarcină pentru acasă, într-un stil nemaiîntâlnit de noi, până atunci: pe un caiet separat numai de teme, să efectuăm de la un exercițiu (din manual) până la douăzeci.

Ora următoare, ne-a luat caietele, pentru corectat. Când ni le-a adus, am citit observațiile din marginea exercițiului meu, care sunau cam așa: Ai citit atât de bine un text dificil, de Ion Creangă și nu mă așteptam să rezolvi numai un exercițiu. Eu te credeam cel mai bun. M-ai dezamăgit.

Stăteam singur în sufragerie, eu, în fața paginii dojenitoare, al cărei glas îmi ajunsese în suflet și m-a făcut să tac eu în mine însumi. A fost liniștea rușinii față de o doamnă competentă, care mă aprecia în mod vădit. De atunci înainte, nu făceam douăzeci de teme, ci treizeci.

În trecerea vremii, se aplatizase și acest moment. Redevenisem același copil – dornic să mă impun, în meciurile de fotbal. Mă înscrisesem la echipa de juniori a Craiovei.


Prima lucrare de control din clasa a VI-a

Doamna Elena Joița ne-a luat prin surprindere, într-una dintre zile: lucrare de control. Tema: să facem o compunere liberă, despre un colț de natură sau ce dorim noi.

Mi-am început compunerea din tinda casei (de la Cleanov), de acolo de unde mă uitam, în izolarea mea creativă, la dealul Banița, în a cărui vecinătate, fremăta lunca fostului boier, Bumbaru.

Am pornit spre luncă. Din depărtare, copacii păreau ostași zdrențuiți în lupte. I-am întrebat de… regele lor. Am ajuns în inima pădurii, în fața unui copac falnic etc. (Din păcate, nu mai dețin compunerea. Avea soră-mea un obicei! Când făcea curat, totdeauna începea cu foile sau caietele mele vechi și le arunca. Degeaba o certam, fiindcă, data viitoare, la fel proceda).


Talantul

Doamna Elena Joița ne-a adus lucrările. Striga numele tuturor colegilor, numai pe al meu, nu. Mai rămăsese o singură lucrare, a mea. A ridicat-o în dreptul ochilor, a citit-o și mi s-a adresat că am talent, că am imaginație.

Vorbele – primele de acest fel, pentru mine – au devenit stâlpi de susținere a personalității mele viitoare. Aspirațiile au devenit altele. Visam să ajung un mare scriitor, să fiu recunoscut pe stradă și să impresionez fetele de vârsta mea. Of! Dar cum? Nu eram decât un băiețel de unsprezece ani.

(Va urma)

Ciorne

Nu speram la nimic deosebit. Îmi încercasem forțele minții (ale închipuirii).