Excelsior este volumul în care apar șase nopți (din cele unsprezece), al căror titlu, de fiecare dată articulat, le anunță drept chintesență a trăirilor pe care oricine le poate avea, în decurs de o lună de zile: Noapte de noiembrie, Noapte de ianuarie, Noapte de februarie, Noapte de martie, Noapte de mai, Noapte de iulie.
Nopțile au fost scrise sub influența lui Alfred de Musset, dar nu în spiritul reflexiv al acestuia, care trata intemperiile, din perspectiva unui eu puternic interiorizat, instaurat, în centrul creației, drept judecător al situațiilor: Macedonski fixa firul unei povești, pe care îl înzestra cu aspecte dramatice, de exterior și se dădea, ca pe sanie, pe pantele permisibile avântului romantic înnăscut. Soluția, pentru a se revendica de la preceptele simboliste, teoretizate de Jean Moreas în anul 1886, era aceea de a propune teme aparent proprii simbolismului, precum moartea și viclenia contemporanilor. În Noapte de noiembrie, lirică de tip romantic, prin faptul că momentele relevate au loc în vis, Macedonski ia în derâdere atitudinea ipocrită, a celor veniți să-i aducă un ultim omagiu. Obsesia poetului pentru roze este evidentă:
„Deunăzi către ziuă visasem că murisem…
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam”.
În general, noiembrie este luna în care nostalgia după zilele călduroase ale verii și toamnei devine starea predominantă. Curajul față de iminența morții (fie că vine mai devreme, fie mai târziu) e nota sub care se desfășoară panorama curții îndoliate sau a orașului, pe ale cărui alei, va trece alaiul funerar. Preoții, jandarmii, cioclii etc. sunt prinși în trăsăturile comportamentale intrate în folclor (și pe care însuși Ion Creangă le surprinde în Amintiri din copilărie, precum „popii au mână numai de luat”). Raiul și iadul, spații mitologice, specifice morții (stare definită în subsolul paginii – «A muri» este a desbarca pe un țărm tăcut ce nu este nici odată izbit de valuri și pe lângă care furtuna nu mugește nici o dată. «Garth) sunt prezentate drept servicii care aduc foloase administrației divine. Dacă ar fi insistat la porțile fabuloase ale acestora, implicația ar fi fost de anvergura lui Dante. Ceea ce-i reușește lui Macedonski este această impresie (pe care o lasă lectorului), anume că, asemenea gospodarilor, vor ieși, la poartă, din rai sau iad, personajele care le coordonează, spre a se odihni și a mai schimba câte o vorbă cu vreun vecin sau nou-venit:
„Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă…
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?… Dar cioclii?… Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?…
Femeia ce ne scaldă?… Dricarul și trocarul?…
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?… Groparul?… Colivarul?…
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?”.
Ritualul înmormântării este dublat de superstiții, a căror forță sucește mințile oamenilor:
„Parada ajunsese în Strada Franțuzească…
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obștească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău”.
Ca peste tot în lirica lui Macedonski, se simte replica unui spirit care a acumulat multe frustrări în mijlocul unei societăți ingrate. Judecata de apoi lipsește din poem, fiindcă autorul face un rechizitoriu (un bilanț) al propriilor fapte; el se judecă pe sine mai abitir decât ar face-o reprezentanții nu știu cărei justiții divine. Din vălmășagul de amănunte proxime activității de până atunci a poetului (de până la publicarea textului), apare, bine retușat, portretul lui spiritual.
(Va urma)