În Antichitate, filosofii conduceau urbea – erau considerați cei mai importanți oameni ai cetății. De exemplu, când au intrat în Megara, romanii au știut că Stilpon, filosoful grec, era cel mai important om din cetate și au dat năvală peste acesta, luându-i tot: „Stilpo, i s-au adresat sarcastic, nu mai ai nimic. Ți-am luat totul!”, iar replica, rămasă în istorie, pentru profunzimea ei, a fost: „Omnia mea, mecum porto”. Prin acest răspuns, care i-a surprins și motivat, totodată, pe concitadinii lui, Stilpo atrăgea atenția asupra instruirii spiritului, față de grija patologică pentru bunăstarea materială – de altfel, efemeră.  

            În Grecia antică, se juca teatru. Tragedienii greci: Eschil, Sofocle și Euripide (între alții) subliniau forța inexorabilă a destinului: oricât ar încerca, omul nu poate să-și schimbe fatumul, dar, în același timp, aduceau în prim-plan valorile autentice ale democrației: justețea, meritocrația (repusă în drepturi mult mai târziu, de către Napoleon), credința, dragostea pentru patrie etc.

            Prin exemplul personal, Diogene, fondatorul cinismului – ducea un trai de câine – de aici, etimologia cuvântului „cinism” – a coborât în agora și a demonstrat că fericirea este la un pas de noi, că nu este nevoie să ne împopoțonăm cu podoabe în palate poleite, pentru a ne bucura sufletul și, după cum se știe, s-a refugiat într-un butoi, la marginea mării, dar, zilnic, umbla prin Atena, cu lampa aprinsă, în căutarea unui om (adevărat). Pilduitoare este și întâlnirea cu Alexandru cel Mare, moment pictat de mari artiști. Întrebat de tânărul său interlocutor dacă are nevoie de ceva, Diogene i-a cerut să se dea la o parte, fiindcă îi ia soarele. „Cine ai vrea să fii, Diogene, dacă te-ai mai naște încă o dată?” –„Tot eu”. „Eu, dacă m-aș mai naște o dată, aș vrea să fiu Diogene”: prin acest schimb de replici, Alexandru cel Mare transmitea istoriei pledoaria lui pentru valoarea incomensurabilă a filosofiei, ca domeniu de investigare a tainelor universului.

            La celebrul banchet, Platon invita minți luminate, între care, Socrate, pentru a pune în dezbatere probleme permanente ale firii umane: dragostea, credința, care este sensul vieții și al filosofiei însăși. Înaintea lui Iisus, Socrate a ieșit în agora, pentru a afirma: „Cunoaște-te pe tine însuți!”.

La Roma, exista un tribunal activ care conferea calitatea de poet celor pe care-i considerau demni de acest titlu. Unul dintre cei care a fost Entuziast a fost și Publius Ovidius Naso, poet al curții imperiale, pe vremea lui Octavian Augustus, nevoit să-și lase avutul, pentru exilul la Tomis, din cauza participării la una dintre petrecerile Liviei, fiica împăratului – acesta ar fi mobilul plauzibil al unei astfel de conjuncturi, neelucidate nici până astăzi. Celelalte motive presupuse: fie ar fi făcut parte dintre eventualii complotiști – eu mă îndoiesc, fiindcă Octavian își demonstrase puterea, fie s-ar fi închinat unor zei socotiți păgâni de către romani.

A coborî în cetate presupune și riscuri. De aceea, Horatius ura vulgul și stătea departe de acesta, oricât de mult avea ocazia. Pentru opera lui, Horatius a fost răsplătit de către Mecena cu o vilă, care există și astăzi – multă vreme, poate și astăzi, fiind folosită de către oficialități, pentru lucru.

În literatura noastră, cronicarii au provenit din rândul marii boierimi, fiind onorați cu funcții în stat, precum Ion Neculce – mare hatman în vremea domniei lui Dimitrie Cantemir.

Generația pașoptistă, care și-a propus drept scop major: România mare, ideal urmărit în mod constant și realizat în 1918, a fost implicată plenar în viața politică a țării, în frunte cu Vasile Alecsandri. Până și Dimitrie Bolintineanu, din pleiada strălucită a generației, a deținut funcția de ministru al Cultelor.

Ion Heliade – Rădulescu, participant la Revoluția de la 1848 și fondatorul primului ziar, „Curierul Românesc” (1829), poet descris de Eminescu în Epigonii drept munte de spiritualitate, a fost obligat să plece în exil, la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol – nu s-a ferit de îndatoririle patriotice: a pus țara mai presus de el însuși.

Junimea, compusă din tineri reveniți de la studii din străinătate, a fost prezentă în viața culturală, socială și politică, îngrijindu-se de progresul spiritual al unor revelații juvenile, precum Mihai Eminescu sau Samson Bodnărescu.

Mihai Eminescu muncea asupra propriilor manuscrise, în izolare totală, aproape ca un pustnic, dar ca jurnalist, în special la săptămânalul „Timpul”, acolo unde i-a avut colegi de redacție pe I. L. Caragiale și Ioan Slavici, a pledat pentru drepturile românilor, mai cu seamă pentru ale celor din Transilvania și Basarabia. Pe subiecte particulare, Eminescu poate a părut inabordabil, însă în privința problemelor naționale, devenise o voce știută în lume (de aceea, nu consimt la opiniile celor care, în prezent, susțin că Eminescu ar fi fost marginalizat din cauza convingerilor lui politice – era imposibil: poetul intrase deja în conștiința poporului).

Alexandru Macedonski, a cărui operă poetică îmbină elementele a trei curente literare: clasicism (prin rondeluri), romantism (Nopțile și lirica de debut) și simbolism (a întemeiat și teoretizat mișcarea aceasta la noi), a încercat să se stabilească în Franța.

În perioada interbelică, tinerii Mircea Eliade și Emil Cioran au primit burse de studiu în străinătate. Ei nu au mai revenit în țară, din cauza climatului politic. A fost un exil pentru care au optat, dar nu în aceeași măsură voită ca Alexandru Macedonski, deoarece ei, probabil, s-ar fi întors în țară, dacă democrația s-ar fi păstrat. Eugen Ionescu a plecat în Franța – acolo a ales să trăiască, datorită originii mamei.