În primele două zile, nu am deschis televizorul – mă mulțumeam cu ceea ce-mi oferea YouTube de pe telefon (în camera hotelului), dar a treia zi, l-am pornit (nu ca pe mașină, de la cheie, ci de la telecomandă). Unul dintre programe era eminamente cultural: rulau filme alb-negru, vechi, din perioada comunistă a țării. Actorii semănau cu ai noștri – puteam jura că îl văd pe Dan Nuțu al nostru etc. De asemenea, am apreciat filmele lor documentare – care aveau spațiu mare de difuzare. Se părea a se ști totul despre Ismail Kadare (laureat al premiului Nobel pentru literatură), datorită clipurilor publicitare care îl prezentau în diverse ipostaze actuale: fie la o conferință abia încheiată, fie călător cine știe unde.
La sfârșit de săptămână, pe faleza din Sarandë, apar negustori de vechituri, în special de cărți, care-și desfac marfa din cutii de carton, pe tarabe. Titlurile (de la William Shakespeare la Ismail Kadare) surprind cititorii: am găsit Lolita și Pe aripile vântului (chiar în limba engleză). Deși lumea are impresia că totul este mai ieftin, totuși nu este așa: cărțile aveau un preț destul de piperat.
Am încercat să țin un jurnal de călătorie în Albania, pe o agendă cumpărată de acolo – nu am găsit nicio agendă autohtonă sau mai diferită decât la noi.
Am intrat într-o librărie, al cărei sediu era pe strada hotelului Sala: întinse pe rafturi de bibliotecă, volumele erau colorate și atractive. La loc de frunte, se afla Ismail Kadare. Am solicitat o agendă: doamna – destul de amabilă – mi-a indicat un raft mai jos, de unde să-mi aleg – dar nu prea aveam ce. Am achiziționat ca amintire o agendă în țiplă și două pixuri pe care le-am crezut Pensan. Acasă, pentru a-mi nota unele impresii despre Sarandë (o comparație între ceea ce-mi vedeau ochii și o poză veche, de acum 100 de ani, agățată în ramă pe peretele restaurantului la care mai luam masa), am descoperit că agenda avea pagini de aritmetică.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
