În primele două zile, nu am deschis televizorul – mă mulțumeam cu ceea ce-mi oferea YouTube de pe telefon (în camera hotelului), dar a treia zi, l-am pornit (nu ca pe mașină, de la cheie, ci de la telecomandă). Unul dintre programe era eminamente cultural: rulau filme alb-negru, vechi, din perioada comunistă a țării. Actorii semănau cu ai noștri – puteam jura că îl văd pe Dan Nuțu al nostru etc. De asemenea, am apreciat filmele lor documentare – care aveau spațiu mare de difuzare. Se părea a se ști totul despre Ismail Kadare (laureat al premiului Nobel pentru literatură), datorită clipurilor publicitare care îl prezentau în diverse ipostaze actuale: fie la o conferință abia încheiată, fie călător cine știe unde.

(Va urma)