Cu o prezentare de Gheorghe Grigurcu: Un poet religios, cartea Muntele viu (Editura Pleiade, Satu Mare)  – lirică de Paul Aretzu – este concepută în opt părți. În primele două, denumite proba plecării, venirii și anotimpul fără timp, perspectiva asupra tradițiilor religioase aparține unui copil: în prima, copilul asistă la reconstituirea scenei nașterii Mântuitorului, din colaci, lumânări aprinse, lapte și miere – de către gospodine, iar în a doua, ajuns la o vârstă mai mare, așteaptă deja epifania.     

Proba plecării, venirii este o refacere a destinului pământean al lui Iisus, dar din perspectivă actuală, când numele lui este proslăvit (și nu hulit): plecând dincolo, pentru a sta în dreapta lui Dumnezeu, după ce și-a îndeplinit destinul, de a ne fi mântuit, Iisus este așteptat să revină, pentru a instaura împărăția lui chiar aici, pe Terra. Credința aceasta animă, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului (Crăciunul), pe „măicuța” care plămădește, din aluatul frământat și uns cu mir, trupul Domnului: „după ce îl închină, face / capete și face prescuri”, în timp ce „femeile cocârjate de somn / gem ușor, curățindu-și coca de pe degete”. Dragostea poetului față de credința strămoșească se revendică de la preocuparea avută în junețe, aceea de „clopotar”: „stam ascunși după scaiete pândind / epifania. Eram copii clopotari. Plângeam la / geam fiindcă vom muri sub zăpada pornită / dintr-odată”. O astfel de mărturisire, către Iisus însuși, regăsim și la Vasile Voiculescu, în poemul Isus din copilărie: „Isuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii, / Treceai și prin orașul unde eram la școală. / Cum te-așteptau sufletele de copii să vii, / Plângând pe la gazde în cămăruța goală!”. În trecerea timpului, care este Un fel de autobuz intelectual, poetul nu îmbrățișează decât două căi: una) comunică extrem de mult cu oamenii afectați de probleme, datorită empatiei, stare deprinsă odată cu înaintarea în vârstă, a doua) urmează traseul de minuni (chiar dacă numai ca turist sau ca savant creștin) al lui Iisus (care, între altele, a vindecat pe orb, pe olog sau s-a luminat la față, în timpul discursului de evlavie, ținut pe muntele Tabor etc.). Încadrarea cu acuratețe în tiparul credinciosului îi conferă poetului un puternic sentiment de apartenență intrinsecă la natura divină a lui Iisus: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. / îngropat până la genunchi în jarul viu pregătit / pentru întâlnirea nevăzută, înotând în trupul / celuilalt. Înfășurat în brațele fecioarei”.