Cartea Muntele viu (Editura Pleiade, Satu Mare)  – lirică de Paul Aretzu – este concepută în opt părți. În primele două, denumite proba plecării, venirii și anotimpul fără timp, perspectiva asupra tradițiilor religioase aparține unui copil: în prima, copilul asistă la reconstituirea scenei nașterii Mântuitorului, din colaci, lumânări aprinse, lapte și miere – de către gospodine, iar în a doua, ajuns la o vârstă mai mare, așteaptă deja epifania.     

Proba plecării, venirii (partea I) este o refacere a destinului pământean al lui Iisus, dar din perspectivă actuală, când numele lui este proslăvit (și nu hulit): plecând dincolo, pentru a sta în dreapta lui Dumnezeu, după ce și-a îndeplinit destinul, de a ne fi mântuit, Iisus este așteptat să revină, pentru a instaura împărăția lui chiar aici, pe Terra. Credința aceasta animă, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului (Crăciunul), pe „măicuța” care plămădește, din aluatul frământat și uns cu mir, trupul Domnului: „după ce îl închină, face / capete și face prescuri”, în timp ce „femeile cocârjate de somn / gem ușor, curățindu-și coca de pe degete”. Dragostea poetului față de credința strămoșească se revendică de la preocuparea avută în junețe, aceea de „clopotar”: „stam ascunși după scaiete pândind / epifania. Eram copii clopotari. Plângeam la / geam fiindcă vom muri sub zăpada pornită / dintr-odată”. O astfel de mărturisire, către Iisus însuși, regăsim și la Vasile Voiculescu, în poemul Isus din copilărie: „Isuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii, / Treceai și prin orașul unde eram la școală. / Cum te-așteptau sufletele de copii să vii, / Plângând pe la gazde în cămăruța goală!”. În trecerea timpului, care este Un fel de autobuz intelectual (partea a II-a), poetul nu îmbrățișează decât două căi: una) comunică extrem de mult cu oamenii afectați de probleme, datorită empatiei, stare deprinsă odată cu înaintarea în vârstă, a doua) urmează traseul de minuni (chiar dacă numai ca turist sau ca savant creștin) al lui Iisus (care, între altele, a vindecat pe orb, pe olog sau s-a luminat la față, în timpul discursului de evlavie, ținut pe muntele Tabor etc.). Încadrarea cu acuratețe în tiparul credinciosului îi conferă poetului un puternic sentiment de apartenență intrinsecă la natura divină a lui Iisus, de parcă ar fi pruncul încă nenăscut al profetului: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. / îngropat până la genunchi în jarul viu pregătit / pentru întâlnirea nevăzută, înotând în trupul / celuilalt. Înfășurat în brațele fecioarei”. Aprinse în incinta mânăstirii, lumânările își trimit lumina cea adevărată în cer: „flăcăruile / s-au desprins de pe lumânări” (cu aripi de muscă și cu trup de elefant, partea a IV-a). Deși nu este înzestrat ca Icar, cu aripi făurite de meșterul Dedal (ci numai cu aripi de muște și trup de elefant), totuși poetul, datorită credinței din suflet, își va putea lua zborul, înspre paradisul la care nădăjduiește, precum îndeplinește, cu abnegație, o funcție măruntă, în angrenajul social, de „angajat cu ziua la iluminatul public”. Memoriei fratelui său (partea a V-a: cel ce nu sunt), poetul îi dedică propria perspectivă asupra morții (variantă derivată din pildele biblice și transformată în conformitate cu statutul lui de cântăreț liric): de a o privi fără teamă, când va fi să vină, drept o simplă eroare de rimă; apoi, se poate „trăi foarte bine / prin ceilalți. Dacă li te dai de pomană. Luați / citiți aceasta este trupul meu. un pergament / încondeiat cu anluminură”. Istorii neinventate (după cum se intitulează delimitarea a VI-a) sunt, între altele: experiența primei zile de zăpadă („călcam pe copaci, pe / ziduri, ca să nu o murdăresc”), așteptarea sosirii vaporului din depărtări („îl așteptam cu gleznele / împotmolite în țărm”), precum și prima iubire („lumina mea tu ești”) ori celebrarea Paștelui cu pioșenie („ca un vasal venit la / rege. Îngenunchind, plecând capul”). Aproape neîntrerupta zăpadă bântuie și Învierea (voscreasnă) – partea a VII-a, când începe descotorosirea de cele lumești („aruncăm în sobă albumul de familie”), la semnul fragil al unui iepure: „iepurele face zăpada să scânteieze, frecând-o / cu lăbuța”, ca în ficțiunea lui Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor. Ultima facțiune a cărții se constituie într-un elogiu al prieteniei veritabile, precum aceea dintre Enkidu și Ghilgameș. Paul Aretzu dedică poeme din zona inimii lui Marian Drăghici, Mircea Bârsilă și Ioan Moldovan.  

Discursul liric din Muntele viu (o metaforă pentru drumul către vârful credinței, însemnând Iisus) impresionează prin capacitatea de a inova în proximitatea unor tradiții strămoșești și atât de consacrate ortodoxiei, încât o deviere, oricât de neînsemnată, ar fi sărit ca scânteia în ochi, dar faptul nu se produce, datorită sensibilității autorului.