Dau o fugă 
să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,
prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine
în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.
Atunci, hora a încetat
și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele
audienței masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Așadar, de groaza înfierii am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le cade într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile asudate.
Nu mai au vreme să le așeze la loc,
îi solicită ritmul, tot mai înalt!
și rămân batistele în răsuflări, pe clape.

De ce să caut să scriu poemul cel mai bun,
când vremea, în trecere, are poezia ei,
bătută pe stâlpi?
Pe stradă, sub plumbul lui noiembrie,
am avut curajul să-mi spun
că nu există fericire.
Mica îndoială în a crede aceasta
mă apropia de orice detaliu al străzii,
de a cărui prezență pură ajunsesem a mă bucura
atât de mult, încât socoteam
că fericirea este viața de fiecare moment.
M-am uitat la pomii galbeni de pe drum
și inima a sărit de pe coarda comunului,
spre aceea următoare, a înfiorării de la culoare.
O, vremea! pe care secunda o definește
și ne aduce descoperirea viitorului pe pământ.

Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră

(pe-al cărei mal trebuie să-l fi întrezărit,

dacă planeta ar fi fost plată).


Este clipa visată de un an; în gând,

mă compar cu omul care am fost în vara trecută

sau în altele, petrecute la mare.


Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind în zare.

Iau câteva guri de cafea, 
care mă destind și mă fac mai elastic, 
un veritabil gimnast.
Întind brațele în aer și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit,
în acel moment, 
m-ai fi văzut, atașat discului solar 
și atâta umbră, de la mine, 
s-ar fi extins peste câmp
și peste șaua unui cal năzdrăvan. 
O, Făt-Frumos la tine în curte 
aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare, 
pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale. 

Titlul celei mai recente cărți semnate de Gabriela Păsărin: Arheologia emoției și exercițiul critic (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023) sugerează analiza emoțiilor umane în contextul unei abordări critice. Totodată, titlul se referă la un domeniu interdisciplinar ce combină studiile umaniste cu analiza critică și explorarea emoțiilor umane. Această abordare, asemenea unei săpături în adâncurile istoriei, implică analiza textelor literare și a contextelor sociale și culturale. Împreună, aceste două aspecte – arheologia emoției și exercițiul critic (pe seama operelor literare analizate) – conduc la o abordare holistică a emoțiilor estetice și a modului în care acestea influențează, în cadru contemporan, percepția și acțiunile individuale.  Dincolo de semantica presupusă de titlu, cartea reunește cronici de întâmpinare, pe care Gabriela Păsărin le-a publicat în revista „Scrisul Românesc” și „reprezintă al treilea volum după Ispitele identificării. Ipostaze ale actului critic (2014)” și Empatie și receptare critică (2023).

În primul capitol, Gabriela Păsărin investighează, în mod indirect, prin raportare la cărțile comentate, istoria și semnificația emoțiilor, precum și modul în care acestea influențează gândirea critică și perspectiva asupra lumii. Astfel, după o teoretizare, între altele, a binoamelor „fantasticul realității și realitatea fantasticului” sau „puterea predictibilă și forța intempestivă a cuvintelor”, autoarea își grupează cronicile în Interviuri, Epistolar și Regii de lectură. Cărțile de interviuri (care i-au atras atenția autoarei și pe care le-a comentat) sunt: Fănuș Neagu: interviuri – ediție îngrijită și prefațată de Ilie Rad („o calitate fundamentală a prozei – comunicarea” – Fănuș Neagu), Dialoguri la Agapia de Mihai Zamfir și Gheorghe Simon (dialoguri purtate îndeobște despre spiritul reflexiv al unei poetici interioare) și Convorbiri cu Ion Brad „din primăvară până-n toamnă” de Ilie Rad. De asemenea, este redat și interviul realizat de Gabriela Păsărin la Colocviile Scrisul Românesc, 2014, cu Augustin Buzura, a cărui afirmație: „Cultura este scoasă de pe locul care i se cuvine” are un dublu rol – de maximă și de titlu. Volumele care aparțin stilului epistolar, fie prin reflectarea corespondenței dintre scriitori, precum cărțile profesorului Florea Firan: Scriitori români în corespondență. Documente literare, respectiv Amprente și voci (lucrare de critică și istorie literară, în trei volume), fie prin detectarea tipurilor de relații ale creatorilor cu societatea (Biografeme epistolare) sunt grupate în secțiunea Epistolar. În capitolul al II-lea, sunt recenzate peste patruzeci de cărți, multe dintre acestea având rolul de a sugera câteva direcții predominante în literatura contemporană: 1. Proza scurtă, pe care mizează Răzvan Petrescu, 2. Poezia autoreferențială, căreia i s-a dedicat, între alții, Nicolae Truță, 3. Nuvelistica (prin referire la opera lui D. R. Popescu), 4. Bildungsroman – o incursiune în spiritualitatea românească (de exemplu, romanul Lili, muică, ce făcuși iar? de Ioana Heidel „face trimitere directă la bildungsromanul lui Ion Creangă, definitoriu în ambele cazuri fiind universul natal”). În capitolul al III-lea, Gabriela Păsărin surprinde evoluția punctelor de vedere asupra unor opere semnificative din literatura universală, oprindu-se asupra romanelor Nadja de André Breton (scriitor care „a reușit să impună suprarealismul”), Tunelul de Ernesto Sabato, Confidentul de Hélène Grémillon și Trăiește-ți clipa de Saul Below.  

Arheologia emoției și exercițiul critic este o lucrare „extrem de utilă, atât în latura informativă și demonstrativă, cât și în dimensiunea exegetică, prin interpretările aplicate, sobre și riguroase, în care spiritul sintetic se întâlnește în chip evident cu cel analitic” (Iulian Boldea). Totodată, într-una dintre secțiuni, Regii de lectură” vs receptări la distanță, lucrarea găzduiește opiniile autoarei asupra posibilităților de revigorare a lecturii; până la urmă, acesta este mesajul de bază – că sunt motive suficiente pentru a citi ceea ce se tipărește astăzi.  

*Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 1 / 2024

Manipularea informației în mass-media – tematica antologiei cu denumire omonimă – se referă la procesul de prezentare a informațiilor într-un mod care poate influența și controla percepțiile și opiniile publicului. Acest lucru poate fi realizat prin selectarea și prezentarea selectivă a informațiilor, folosirea unor titluri sau imagini senzaționaliste, omiterea anumitor detalii sau contexte importante și alte tactici care pot distorsiona sau influența modul în care oamenii înțeleg și interpretează știrile și evenimentele.

Manipularea poate fi folosită pentru a promova anumite agende politice, economice sau sociale, pentru a influența opinia publică într-un anumit sens sau pentru a obține beneficii pentru anumite grupuri sau interese. Este esențial să fim conștienți de posibilitatea manipulării informației și să evaluăm critic sursele de știri și informațiile pe care le primim, căutând diversitate și verificând surse multiple pentru a obține o perspectivă mai echilibrată și completă.

Manipularea informației în mass-media reprezintă tema colocviilor anuale, ediția a XVII-a, 2022, ale editurii și revistei „Scrisul Românesc”. 

Cu o paralelă între perioada pandemiei, care a însemnat, pe plan mondial, afectarea activităților firești ale instituțiilor, și cea ulterioară, caracterizată de multiple întâlniri cu „publicul, cu cititorii pasionați de carte și informație din presa scrisă”, deschide universitarul Florea Firan antologia, în Cuvânt înainte; de asemenea, în comunicarea propriu-zisă, Manipularea informației în mass-media, precizează: „Într-un moment în care planeta este tulburată de schimbări la toate capitolele, în care omenirea este copleșită de nesiguranță, ne-am propus să discutăm la cea de-a XVII-a ediție a Colocviilor Scrisul Românesc, despre puterea mass-media de a manipula informația, prin omisiune sau mistificare”. Socotind mass-media principalul „instrument de manipulare, acad. Gheorghe Păun are o abordare, după cum el însuși afirmă „net mai pesimist – resemnată: mass-media curentă degradează inevitabil informația, acest lucru este tot mai vizibil și se va amplifica în continuare” (Degradarea informației în mass-media). Florentina Anghel găsește o eventuală cauză a acestei tendințe: „în timp ce scriitorii de literatură sunt din ce în ce mai preocupați să stabilească și să susțină legătura dintre operele lor și realitate cu o rigurozitate în unele cazuri aproape științifică, unii jurnaliști tind să neglijeze adevărul în favoarea formei, pentru impact și pentru a lansa știrea cât mai repede”. Ioan Lascu se referă la Metode și practici în mass-media, cu accent pe „manipularea subtilă, care este atât pozitivă, cât și negativă”, manipulare difuzată prin radio și TV, sub formă de reclamă. Pe baza a ceea ce oferă peisajul informativ în prezent, Andrei Codrescu se simte în măsură de a furniza Știri din viitor: „Dacă suntem consumatori și deopotrivă producători de media văd timpul când știrile vor provoca întâmplările. După cum cuvântul se poate materializa provocând realitate”. În timp ce unul dintre gânditori declara că secolul al XXI-lea trebuie să fie religios, pentru a putea exista, Constantin Cubleșan este cât se poate de ferm: Un secol al manipulărilor, având în vedere un eveniment oarecum recent, pandemia „care ar fi izbucnit, vezi Doamne, datorită unui animal exotic mâncat de nu știu care chinez. Și am fost obligați să credem până a intervenit altă minciună, altă manipulare, anume să ne vaccinăm în masă”. Manipularea în mass-media contemporană (comunicare de Mihai Ene) este posibilă, pentru că Vorba zboară, mesajul rămâne (Mircea Pospai). Un adevărat studiu de caz realizează Dumitru Radu Popa, în Explozia informațională. Prejudecățile și manipularea prin media, comunicare încheiată în mod optimist: „După cum se vede limpede, cutia Pandorei e deja larg deschisă. Cine va avea priceperea și curajul să o închidă sau încă mai bine spus să o folosească într-un sens pozitiv pentru umanitate?”. Totul pare Un coșmar, după cum își definește propria-i stare Adrian Sângeorzan, care, între timp, a primit răspunsul la cel puțin una dintre interogațiile din final: „Urmează curând Campionatul Mondial de fotbal din Qatar: La ce ne-am putea aștepta?”. Extrem de realistă și de îngrijorată, totodată, Carmen Firan scrie despre „drama ucrainenilor ca urmare a războiului declanșat de Rusia” (Umanitatea dă semne de oboseală). Emanuel D. Florescu ajunge să creadă că există deja Meseria de a manipula, în timp ce Gabriela Păsărin reflectează asupra situației culturale (Între manipularea pozitivă și cenzură – „dejucarea” politicilor culturale). Mihai Firică dezbate pe seama posibilităților de a limita dezinformarea, lansând interogația retorică: Fără antidot la minciunile din mass-media?. O „cale spre diminuarea manipulării informației” ar fi Digitalizarea bibliotecilor – consideră Rodica Pospai – Păvălan,

Marinela Belu – Capșa îndeamnă Să nu ne lăsăm manipulați!, iar Rodica Grigore se exprimă Din punctul de vedere al presei… Radu Polizu face o scurtă cercetare a propriei biografii, ajungând la concluzia: „M-am născut și am crescut în minciună” (Lipsa de încredere), Dumitru Drinceanu se întreabă: Încotro, mass-media?

Mirela Mitu are o intervenție din domeniul său profesional: Manipularea opiniei publice, pe tema educației. Mihai Sporiș, din perspectiva Presei angajate partizan, iar Petre Cichirdan vine cu alt unghi de vedere, dinspre Investiția publică privind manipularea informației în mass-media. Extrem de interesant este și Eseul despre o incursiune nonjurnalistică, semnat de Maria – Mona Vâlceanu.

Contrar direcției pregnante a dezbaterilor, Emilian Ștefârță caută calea de mijloc, de împăcare a intereselor și mijloacelor diverselor instituții, cu acelea ale cetățenilor, în articolul Manipularea prin mass-media instrument predilect de menținere a stabilității.

În concluzie, aceste comunicări sunt cu atât mai importante, cu cât au fost reluate, după susținerea lor publică, în antologia de față, Manipularea informației în mass-media, antologie alcătuită de Florea Firan (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022).

Titlul celei mai recente cărți semnate de Gabriela Păsărin: Arheologia emoției și exercițiul critic (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023) sugerează analiza emoțiilor umane în contextul unei abordări critice. Totodată, titlul se referă la un domeniu interdisciplinar ce combină studiile umaniste cu analiza critică și explorarea emoțiilor umane. Această abordare, asemenea unei săpături în adâncurile istoriei, implică analiza textelor literare și a contextelor sociale și culturale. Împreună, aceste două aspecte – arheologia emoției și exercițiul critic (pe seama operelor literare analizate) – conduc la o abordare holistică a emoțiilor estetice și a modului în care acestea influențează, în cadru contemporan, percepția și acțiunile individuale.  Dincolo de semantica presupusă de titlu, cartea reunește cronici de întâmpinare, pe care Gabriela Păsărin le-a publicat în revista „Scrisul Românesc” și „reprezintă al treilea volum după Ispitele identificării. Ipostaze ale actului critic (2014)” și Empatie și receptare critică (2023).

În primul capitol, Gabrielei Păsărin investighează, în mod indirect, prin raportare la cărțile comentate, istoria și semnificația emoțiilor, precum și modul în care acestea influențează gândirea critică și perspectiva asupra lumii. Astfel, după o teoretizare, între altele, a binoamelor „fantasticul realității și realitatea fantasticului” sau „puterea predictibilă și forța intempestivă a cuvintelor”, autoarea își grupează cronicile în Interviuri, Epistolar și Regii de lectură. Cărțile de interviuri (care i-au atras atenția autoarei și pe care le-a comentat) sunt: Fănuș Neagu: interviuri – ediție îngrijită și prefațată de Ilie Rad („o calitate fundamentală a prozei – comunicarea” – Fănuș Neagu), Dialoguri la Agapia de Mihai Zamfir și Gheorghe Simon (dialoguri purtate îndeobște despre spiritul reflexiv al unei poetici interioare) și Convorbiri cu Ion Brad „din primăvară până-n toamnă” de Ilie Rad. De asemenea, este redat și interviul realizat de Gabriela Păsărin la Colocviile Scrisul Românesc, 2014, cu Augustin Buzura, a cărui afirmație: „Cultura este scoasă de pe locul care i se cuvine” are un dublu rol – de maximă și de titlu. Volumele care aparțin stilului epistolar, fie prin reflectarea corespondenței dintre scriitori, precum cărțile profesorului Florea Firan: Scriitori români în corespondență. Documente literare, respectiv Amprente și voci (lucrare de critică și istorie literară, în trei volume), fie prin detectarea tipurilor de relații ale creatorilor cu societatea (Biografeme epistolare) sunt grupate în secțiunea Epistolar. În capitolul al II-lea, sunt recenzate peste patruzeci de cărți, multe dintre acestea având rolul de a sugera câteva direcții predominante în literatura contemporană: 1. Proza scurtă, pe care mizează Răzvan Petrescu, 2. Poezia autoreferențială, căreia i s-a dedicat, între alții, Nicolae Truță, 3. Nuvelistica (prin referire la opera lui D. R. Popescu), 4. Bildungsroman – o incursiune în spiritualitatea românească (de exemplu, romanul Lili, muică, ce făcuși iar? de Ioana Heidel „face trimitere directă la bildungsromanul lui Ion Creangă, definitoriu în ambele cazuri fiind universul natal”). În capitolul al III-lea, Gabriela Păsărin surprinde evoluția punctelor de vedere asupra unor opere semnificative din literatura universală, oprindu-se asupra romanelor Nadja de André Breton (scriitor care „a reușit să impună suprarealismul”), Tunelul de Ernesto Sabato, Confidentul de Hélène Grémillon și Trăiește-ți clipa de Saul Below.   

Zeița Fortuna (către femeia Fortuna, care are o bărcuță jucărie în mâini):

-Ți-ai vândut sufletul, pentru o bărcuță?

Femeia (nedumerită):

-Nu înțeleg…

-Ai empatizat cu spiritul piratului șarlatan, care s-a dat drept Caron.

-Într-un fel. Mi-a părut rău pentru eterna lui rătăcire pe ape, fără niciun Dumnezeu.

-Lui, nu! Este fericit că a mințit lumea, ale cărei suflete au ajuns aici. Le-a atras spre sine, de la drumul lor curent, spre infern sau paradis, printr-o butadă: „Eu sunt farul vostru călăuzitor! le-a declarat și ei au crezut, urcând în luntrea lui falsă.

-Dar cum a confecționat-o piratul, când trupul îi e mort? Fosta energie a pământeanului care a fost a acționat și pe tărâmul lui Hades?

-Mâna lui Hades este la o palmă distanță (Râde). Ceea ce vezi aici este un sandvici: se îngână ultima suflare a muribunzilor, care i-a dat duhului avânt să ajungă aici, peste cosmosul cu stele și fulgere, cu aceea a amintirii duhului despre omul pe care l-a animat și locuit.

-L-am zărit pe Caron punând piciorul pe malul împărăției lui Hades: piciorul i-a dispărut, când l-a sprijinit în mâl și i-a reapărut, când s-a retras în luntrea goală, de pe care, s-a văzut, descărcase duhurile, ca pe o marfă.

-Caron are treabă! I se admite să fie stăpân pe apele Styxului. E recunoscut deopotrivă de către noi, zeii care i-am dat menire, dar și de neamul omenesc: scrie Homer și Vergilius despre el… Vergilius a trecut pe aici, fiind în viață: s-a luat după muze, care, la ceas de seară, au crezut că i-au spus dulce în ureche tot ce ar fi fost de scris în ziua aceea, dar poetul încă mai avea să treacă pe foaie, în Eneida lui dragă, pasaje întregi din ceea ce muzele, în cor, i-au dictat frenetic și în ritm sacadat. Ele nu au estimat cum se cuvine durata cugetării poetului. În ziua aceea, zburaseră spre Infern, spre a-l contempla pe unul dintre poeții căruia i-au tot cântat și ajunsese, printr-un gest final, care i-a pecetluit nemurirea pe un cerc al îngâmfaților și el nu era, de-a lungul vremii, deloc așa. Apele Styxului s-au tulburat, când au reflectat trupul plin de vigoare, al lui Vergilius gânditor, dar a fost prea puțin, pentru a-l împiedica să vadă lumea de apoi, cu ochii lui de pământean.

– O, ce întâmplare!

-La tine, la fel. Nu este o întâmplare? Iată-te vie și întreagă, socotind purtările cetățenilor de aici…

-Și Vergilius s-a întors și a spus oamenilor despre taina eternă a acestei lumi.

-Of! Va fi fost și el vreun hoț?

-A fost poet, model pentru alții… Orice ar fi făcut greșit, mi se pare că i s-a iertat, fiindcă avea și o fire de înțelegere a omului simplu.

-Dar cum piratul acesta a mințit, a tâlhărit și hălăduiește, fără a fi prins?

-A smuls o haină din recuzita lui Caron: mereu navigând, Caron nu avea pe nimeni acasă.

Continuarea piesei „Zeița Fortuna”:

Zeita Fortuna: Ah, dar nu trebuie să-l subestimăm pe piratul acesta! El a furat o haină din recuzita lui Caron și a găsit o modalitate ingenioasă de a folosi această mască pentru a-și construi propria autoritate în aceste teritorii nevăzute.

Femeia: Dar ce motiv l-a determinat să devină un impostor?

Zeita Fortuna: Piratul își hrănește lăcomia prin încălcarea încrederii, folosindu-se de această haină furată pentru a-și contura propria cale către profit și putere. El a înșelat sufletele care căutau ghidare, pretinzând că el este farul călăuzitor al destinului lor, iar aceștia, captivați de iluzia lui, s-au alăturat călătoriei pe luntrea lui, încărcată cu speranțe și vise.

Femeia: Dar ce se întâmplă cu acești oameni acum?

Zeita Fortuna: Sufletele lor au fost aduse aici, pe aceste meleaguri ale eternității. Călătorind pe luntrea falsă a acestui impostor, acești oameni au venit aici pentru a găsi un răspuns, iar adevărul își dezvăluie, treptat, fața lui.

Femeia:

-Dar Caron, gardianul apei Styxului, ce simte despre această fraudă?

Zeita Fortuna:

-Caron are un rost clar aici. El îi călăuzește pe cei pregătiți să-și întâlnească soarta lumea de apoi. Și chiar dacă impostorul a folosit o mască furată, Caron rămâne gardianul acestei întâlniri cruciale. El este mâna care le oferă celor aflați în căutare un tărâm pentru a-și așeza întrebările și îndoielile.

Femeia:

-Pare să fie un joc subtil între ordine și dezordine în aceste tărâmuri inexplorate.

Zeita Fortuna:

-Exact! Eterna luptă între ordine și haos, între adevăr și iluzie rămâne una dintre cele mai complexe povești din aceste tărâmuri.

Femeia:

-Iar adevărul și iluzia se întrepătrund, conturând calea spre înțelegere.

Zeita Fortuna:

-Astfel este. În aceste meleaguri, realitatea se îmbină cu fantezia, iar adevărul se dezvăluie doar celor curajoși și dornici să îl înfrunte.

Femeia:

-Adevărul pare a fi un puzzle complex în acest univers nevăzut.

Zeita Fortuna:

-Da, dar aceasta este esența acestui tărâm. În ciuda misterelor sale, acest loc ghidează sufletele în căutarea înțelepciunii, lăsându-le pe acestea să își descopere propriile răspunsuri.

Femeia:

-O călătorie fascinantă, într-adevăr.

Zeita Fortuna:

-Iar fiecare călătorie aduce cu sine lecții neprețuite și adevăruri după care sufletul jinduiește. Înțelegerea începe atunci când căutătorii sunt pregătiți să vadă dincolo de iluzii.

Femeia:

-Și aceasta este lecția pe care acest pirat impostor ar putea-o învăța.

Zeita Fortuna:

-Da, poate că și el va găsi adevărul care să îl elibereze de masca pe care o poartă și îl va îndrepta către lumină.

Femeia:

-Adevărul este întotdeauna cheia către libertate.

Zeita Fortuna:

-În aceste tărâmuri nevăzute, adevărul strălucește întotdeauna în cele din urmă, lăsându-i pe toți cei călători învățători ai propriilor destine.

În acel moment, un vânt blând a început să sufle, răspândind o aură de mister în jurul lor.

Zeita Fortuna a continuat, cu o voce plină de înțelepciune:

-Fiecare suflet călător este parte a unei povesti mai mari, fiecare căutare aduce lumina asupra întunericului, iar fiecare descoperire ne apropie mai mult de adevărul esenței noastre.

Femeia, cu ochii plini de întrebări, a întrebat:

-Dar ce înseamnă adevărul pentru noi, muritorii?

Zeita Fortuna și-a ridicat privirea spre cerul nesfârșit, reflectând pentru o clipă, apoi a spus cu solemnitate:

-„Adevărul este oglinda în care sufletul se reflectă, este lumina ce dispersează umbrele ignoranței și este calea către înțelegerea noastră profundă. Este recunoașterea a ceea ce suntem cu adevărat.

În timp ce ultimele cuvinte ale Zeiței răsunau printre straturile nevăzute ale universului, femeia Fortuna a privit în ochii ei și a simțit o umplere cu o înțelegere profundă. În lumina înțelepciunii Zeiței, ea a început să înțeleagă că drumul spre adevăr era esența fiecărui suflet călător.

-În fiecare moment de înțelegere, ne apropiem mai mult de esența noastră și descoperim că adevărul nu este un punct de destinație, ci un proces de autodescoperire și de eliberare a spiritului, a continuat Zeita Fortuna, cu o voce plină de încredere.

Femeia a privit spre orizontul îndepărtat, simțind că lumea nevăzută se dezvăluia încetul cu încetul în fața ei, iar căutarea adevărului sălășluia acum în inima ei.

-Descoperă, călătorește și învață, a spus Zeita Fortuna, în timp ce lumina din jurul lor strălucea din ce în ce mai puternică. „Adevărul este răspunsul pe care sufletul tău îl caută. Îmbrățișează călătoria, iar adevărul va fi dezvăluit în timpul ei.”

Femeia și-a strâns bărcuța jucărie strâns la piept, simțind că în fiecare adiere de vânt era ascuns un răspuns, iar fiecare pas pe tărâmul acesta misterios era o călătorie către înțelegerea ei profundă.

Împreună, Zeita Fortuna și femeia au continuat să exploreze această lume nevăzută, căutând răspunsuri și descoperind adevăruri care le luminau sufletele. Iar în lumina înțelepciunii și curajului lor, ele au fost îndrumate către adevărul care, la fel ca o stea călăuzitoare, le-a luminat calea în călătoria lor către înțelegere și eliberare.

Regina a început să se adreseze Femeii Fortuna cu un zâmbet pătrunzător, privind-o direct în ochi.

-„Draga mea, adevărul pe care îl cauți se ascunde în straturile subtile ale existenței. El dansează în umbrele noastre și strălucește în lumina înțelepciunii noastre interioare. Nu este un obiect fix, ci o călătorie, o căutare care ne ghidează spre înțelegerea esenței noastre.”

Femeia Fortuna:

-„Dar cum pot să-l găsesc, într-o lume atât de vastă și complexă?” a întrebat ea, cu un ton plin de curiozitate.

Regina a zâmbit blând și a răspuns:

– „Adevărul nu se găsește în căutarea agitată sau în încercarea de a-l prinde. El se revelează în tăcerea inimii tale și în claritatea minții tale. Ascultă-ți intuiția, învață să privești dincolo de aparențe și să simți vibrațiile subtile ale lumii înconjurătoare.”

Femeia Fortuna a început să privească în jur, încercând să-și împlinească sfaturile înțelepte pe care le primise. Cu fiecare respirație, ea a simțit cum lumea nevăzută începe să-i vorbească, dezvăluindu-i misterele sale într-un dans subtil.

-„Răspunsurile pe care le cauți nu sunt întotdeauna în locuri evidente”, a continuat Regina cu delicatețe. „Ele se ascund adesea în clipele de liniște și contemplare, în mijlocul haosului și agitației lumii noastre. Fii deschisă la semnele subtile și la călăuzirea interioară, iar adevărul va începe să-ți lumineze călătoria.”

Femeia Fortuna și-a strâns bărcuța jucărie strâns la piept, simțind că adevărul se dezvăluia încet, dar sigur. În inima ei, ea a jurat să exploreze această călătorie a descoperirii, să își asculte intuiția și să se lase ghidată de înțelepciunea subtilă a lumii înconjurătoare.

Și așa, împreună cu regina înțelepciunii, femeia a plecat în căutarea adevărului, încrezătoare că în lumina conștientizării și a conexiunii interioare, ea va descoperi ceea ce căuta – esența și adevărul ei profund.

O adevărată istorie literară desăvârșește universitarul Florea Firan, cu această lucrare de amploare, Memoria emigrației (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 708 p.). În maniera instituită de G. Călinescu în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, de consfințire a detaliilor biobibliografice, însoțite de ierarhizări și de opinii critice asupra operelor vizate, sunt prezentați, în ordine alfabetică, nu mai puțin de o sută de scriitori.

„Memoria emigrației” este un concept care se referă la amintirile și experiențele legate de fenomenul migrației. Această memorie poate cuprinde emoțiile, provocările, tradițiile, obiceiurile și schimbările culturale trăite de emigranți în timpul procesului de adaptare într-un mediu nou. Ea poate fi păstrată și transmisă prin intermediul poveștilor, tradițiilor, artei – acesta este motivul pentru care un capitol este dedicat operei lui Constantin Brâncuși -, obiectelor sau documentelor care reflectă parcursul și impactul migrației asupra scriitorilor și comunităților lor.   

Cartea Memoria emigrației prezintă și opiniile diferiților scriitori cu privire la propriile lor emigrări, oferind o perspectivă profundă asupra impactului acestor experiențe asupra creației lor literare.

Un prim motiv literar constatat la autorii antologați este acela pe care profesorul Florea Firan îl numește „ruperea de țară”: „nevoiți să apuce drumul exilului pentru a se putea manifesta într-o zonă fertilă, a tuturor posibilităților, pentru a se împlini, departe de cenzură, directive și constrângeri de tot felul, puțini au reușit, totuși, să se realizeze pe măsura talentului lor, trăind poate singura dramă adevărată, aceea a creatorului visând la o mereu adevărată și până la urmă imposibila întoarcere”. Mircea Eliade (cunoscut ca fiind un important eseist, romancier și istoric al religiilor) a avut un interes profund pentru temele identității naționale și culturale. În scrierile sale, Eliade a explorat concepte legate de ruptura sau despărțirea de țară în contextul unei identități culturale și naționale, a analizat aspecte legate de nostalgia pentru patrie, impactul exilului sau separării fizice asupra individului și modul în care acestea pot afecta psihologia umană. De asemenea, gânditorul Emil Cioran, în eseurile și operele sale filosofice, a examinat adesea ideea că legătura cu pământul natal și cultura de origine poate avea un profund impact emoțional și spiritual asupra scriitorului, asupra oricărui om în general.

Alt element de analiză pentru Florea Firan îl reprezintă felul în care scriitorii din exil „își păstrează sau își revendică originile românești continuând să scrie, unii în limba maternă, alții în cea adoptată, în ambele medii culturale”. Ca istoric și critic literar, Florea Firan consemnează, în cazul Ninei Cassian (poetă și traducătoare), ale cărei opere reflectă adesea experiența exilului și identitatea românească: „Intimidată de campania declanșată împotriva ei, Nina Cassian trece în extrema poeziilor realist – socialiste și până în 1956 publică mai multe volume în care va sacrifica valoarea artistică în compromisul cu ideologia comunistă aflată la putere”; cu volumul Vârstele anului (1957), Nina Cassian revine la o perioadă de echilibru când își schimbă discursul poetic”.

O parte însemnată a lucrării profesorului Florea Firan este consacrată literaturii vii (care încă se plăsmuiește) a exilului. Desigur, există mai mulți scriitori români care trăiesc în exil și care au reușit să-și păstreze și să-și revendice originea românească în operele și activitățile lor. Iată câțiva dintre aceștia. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009), recunoscându-i-se astfel contribuția deosebită la literatura contemporană „prin abordarea temelor complexe ale supraviețuirii sub un regim opresiv și a impactului acestuia asupra individului și societății”, a emigrat în Germania în anii ’80, din cauza presiunii regimului comunist. Scrierile sale, precum romanul Leagănul respirației, reflectă adesea experiența opresiunii politice și a exilului. Proeminentă scriitoare româno-americană, Carmen Firan s-a remarcat prin contribuția sa la literatura contemporană, având un repertoriu vast care include poezie, proză, eseuri și dramaturgie. Cărțile sale au fost publicate atât în limba română, cât și în engleză, și au primit aprecieri din partea criticilor literari. Printre operele sale, se numără The Second Life, In The Most Beautiful Life și Rock and Dew. Carmen Firan, al cărei stil literar este apreciat pentru sensibilitatea profundă, pentru capacitatea de a transpune în cuvinte complexitatea emoțiilor și a experiențelor umane, este considerată unul dintre reprezentanții importanți ai literaturii române în diaspora și un promotor al culturii și valorilor românești în afara granițelor țării. Norman Manea, alt scriitor important, despre care Florea Firan afirmă: „Norman Manea aparține deopotrivă culturii române și celei universale”, a predat literatură la diverse universități din Statele Unite ale Americii. Andrei Codrescu („unul dintre cei mai importanți scriitori români din diaspora” – Florea Firan) editează revista de avangardă poetică „Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life”.  

Unii dintre autorii incluși în cartea Memoria migrației sunt cunoscuți de către cititorul român (și datorită portretelor literare pe care Florea Firan li le-a dedicat în revista „Scrisul Românesc”), alții „pot fi considerați o revelație, iar descoperirea lor, o bucurie intelectuală”. Un asemenea nume (totuși, destul de sonor) ar fi cel al Roxanei Eminescu, născută Stătescu: „Din 1961 își schimbă numele după al mamei, Eminescu. Critic și istoric literar, eseist, traducătoare, Roxana Eminescu, din motive politice, ia calea exilului în 1981, mai întâi în Portugalia, apoi în Franța unde se stabilește definitiv în 1984”.

În concluzie, așa cum Florea Firan scrie în Introducere, literatura română și în emigrație, are diversitate și forță, originalitate și manifestări artistice uneori neașteptate, îmbogățind patrimoniul nostru național”, datorită abnegației fiecărui scriitor român emigrat, de a se afirma în țara de adopție.