Mă găsisem eu, prin anii nouăzeci și…, fiind student, să achit consumația: băusem o cafea și un suc. Domnul profesor m-a oprit, cu aceste cuvinte:

-Plătesc eu: sunt și mai bătrân și mai bogat decât tine!

Limba română mi-a creat probleme, aseară, la o terasă din Turnu – Severin.
M-am așezat la o masă, mai în margine. Luasem orașul la pas și mi se făcuse sete.
Am răsfoit meniul: m-am hotărât asupra unui Pepsi. Aproape în fugă, a venit un tânăr să ia comanda. Era îmbrăcat în negru – conform uniformei localului-, avea o barbă, cam mare pentru vârsta lui, dar… o barbă de filosof: ce doresc? Nu am ce face și-l întreb, din ce am observat în jur, dinaintea celorlalți meseni: „Aici, serviți cu predilecție, pizza?”. „Ce e aia? Ce e predilecție? Nu avem!” îmi dă replica pe loc și cu viteză. Am rămas și eu blocat, fiindcă, pentru prima dată, eram pus în situația de a explica sensul bietei locuțiuni adverbiale… Culmea este că în minte îmi veneau sinonime de felul: „predominant”, „prioritar”, „primordial”, „majoritar” – cuvinte numai de ordin „savant”, întrucât, repet, eram blocat. Am stins neînțelegerea: „Lăsați! Rămâne numai băutura răcoritoare, inventată de un farmacist american”… 

De inimă, 
erau înnodați doi saci de tristețe, 
dar, lângă tine, umbre au devenit; cu sărutul tău, 
ai șters și dunga de nor, care se înființa în cer, cu timiditate. 
Nu mai vorbesc de ecoul spectrelor, din supărări născute, 
care a rămas amuțit într-un gard.
O, am prins stele în mână,
când mă jucam, afectuos, cu degetele tale, în parc.

Despre ce să vorbim și noi? 
A! Să descriem ce vedem - e cel mai simplu fel.
Lebăda își plutește muțenia cu demnitate... 
Nici ramul prăbușit nu o perturbă din expunerea ei de alb...

Pe obrajii tăi, 
curg lacrimi, 
părându-ți rău de vremea irosită în valuri, 
când nu ai avut lângă tine umărul meu, 
pe care să-ți fi sprijinit capul.

Tot așteptând - cine știe ce, poate apusul cald -, 
ne-am trezit alertați:
sporit de lacrimi, lacul a inundat debarcaderul. 
Am alergat spre mănunchiul de bărci, 
dar te-ai împiedicat și ai căzut în brațele mele de gardă la starea ta. 

Of! Cucurigu! s-a auzit cocoșul din țarcul depărtat. 

Tot prin anii nouăzeci, împreună cu domnul Dan Cristea, la Galeriile Volard…

Aici, se refugia domnul profesor și toată lumea îi căuta compania (toată lumea: scriitori, profesori, redactori la radio etc.).

La masa noastră, s-a așezat un bărbat- nu mai rețin exact cine -, care vorbea atât de încet, încât ar fi trebuit să ai urechile antene, pentru a-i capta vorbele, dar, când a început să critice o anumită publicație, a ridicat vocea și, astfel, am avut și eu șanse să-l aud.

Eu, care cunoșteam opinia foarte bună a domnului profesor despre publicația respectivă, la care, de fapt, și colabora, mă așteptam să-l văd pe magistrul meu ridicat în picioare, erupând ca un vulcan… Aș fi luat eu cuvântul din solidaritate, pentru a susține ceea ce știam că domnul profesor apreciază, dar, la fel ca în taxi, am tăcut, lăsându-l pe dumnealui să intervină, dacă ar fi voit. Evident, nu l-a contrazis pe războinic: nu a spus nimic – nici da, nici nu- și-a văzut de treabă.

După ce interlocutorul respectiv a plecat sau noi ne-am ridicat și am părăsit localul – nici nu are importanță faptul -, nu am avut cum să nu-l întreb pe domnul profesor, deși aveam rețineri, de ce nu a luat apărarea „patriei”, eu, repet, suportând șocul discrepanței dintre ceea ce știam că domnul profesor prețuiește și lipsa de reacție.

-Dacă asta e părerea omului, nu i-o puteam eu schimba! mi-a răspuns calm și fără a fi părut supărat pe direcția aceea a conversației cu tăunul satiric.

La umbra lămâiului, 
primele vorbe pe care ți le-am spus 
au stors din amintiri trecutul oțetit. Ai crezut 
că este sucul de la o lămâie, spartă de ciocul 
unei păsări zburând înspre zare, 
la apropierea noastră. 
Când am concluzionat: „De acum înainte, 
dăm pagina mai departe!”, ți-ai dat seama
că tot (ce în aer a fost pus de vibrația vocii)
a fost adevărat și m-ai oprit 
să mai adaug vreun cuvânt. 
Aveam de gând 
să-ți recit din Eminescu, 
dar cum pe gură aveam mâna ta, 
stihurile lui m-au dus 
mai sus decât luna mijind în plopi
și m-am pierdut ca un zmeu, în cerul sufletului meu...
Așa mi s-a părut, 
că luasem distanță față de pământ, 
precum Ghilgameș în carul divin,
pe când, prins cu brațele de ramurile de măslin, 
te priveam în față. 
Să te fi știut când trupul tău răsuna de emoții, 
am fi fugit la țară.
Acolo, am fi fost gazda fiecărui anotimp...
Primăvara, ne-am fi ascuns în florile de pomi.
Cu focul nostru, al unuia pentru altul, 
am fi derutat albinele, care ne-ar fi pus 
mierea în palme. 
Vara, sub salcâmi, 
ne-am fi îmbrățișat, 
după ce, în apă curgătoare, 
ne-am fi curățat trupurile,
înfometate de dorința de a fi părinți.

Îl însoțeam cu mândrie pe domnul profesor: strălucea ca un zeu, care, spre uimirea celor care-l zăreau, coborâse, pentru câteva momente, din cerul literaturii, pe care-l stăpânea cu forța frazei scrise.   

Era prin anul 2000… Atunci, mi-a spus aceste vorbe, care, poate, aveau să-mi explice propria-i intrare în eternitate (la un interval de peste douăzeci de ani):

-Toată lumea se întreabă de ce a murit*, cum s-a întâmplat, dar nimeni nu pronunță: Atâtea zile i-au fost date lui, gata! s-a terminat ața de pe mosor”.

Vă dați seama că la aceste vorbe mă gândeam, pe când, în biserică, stăteam la capul domnului profesor. De fapt, niciodată, în discuțiile pe care le-am purtat cu dumnealui, poate cu excepția ultimelor două convorbiri telefonice, nu s-a temut nici de vârstă / boală, nici de moarte. Nici nu se gândea. Era un spirit falnic, un gorun cu vârful în cosmos.

Vorbele mă remontau pe mine în fața acestui moment tragic, datorită bărbăției pe care o conțineau și-mi arătau, încă o dată, deși nu era nevoie, cine a fost DAN CRISTEA – un bărbat frumos și elegant, deștept (minte brici!) și afabil: așa s-a dus în fața lui Dumnezeu („pe mine mă iubește Dumnezeu!” – îl auzeam frecvent exprimând această încredere în Cel de Sus), cu zâmbetul lui specific, pe care nici ultima grimasă nu l-a șters.

I-am sărutat fruntea – atât de rece! – , când mi-am luat rămas-bun, pentru totdeauna, de la un geniu distins și sunt atât de fericit că l-am cunoscut! Îi invidiam pe cei care l-au întâlnit pe Eminescu (pe care domnul profesor îl prețuia – voi mai scrie pe blog, despre ce mi-a spus despre Eminescu), dar eu l-am cunoscut pe DAN CRISTEA și i-am fost aproape și știu că avea încredere incomensurabilă în mine, pe toate planurile.

*(Decedase, pe teren, un fotbalist promițător).

Prin anii nouăzeci, l-am așteptat pe domnul profesor la gară. Am suit într-un taxi – nu știu de ce nu venisem cu mașina, fiindcă efectiv conduc de la optsprezece ani – probabil era defectă (aveam Oltcit).

Am suit într-un taxi roșu spălăcit – mașină la mâna a doua. Destinația: Universitate. Imediat ce am trecut de rondul de la gară, șoferul a strigat disperat la noi (ne așezaserăm amândoi pe bancheta din spate) să încuiem ușile. Până să ne dezmeticim, ne-am trezit cu un individ în haine albe în mașină, care nu urcase pe la noi, ci tocmai pe partea dreaptă, din față. Taximetristul a început să tremure, în timp ce acel individ (cu care avusese o ceartă, cândva) îi spunea – nu mai știu ce. Am intenționat să aplanez conflictul, dar l-am văzut pe domnul profesor foarte calm și m-am gândit că nu se cade să am eu inițiativa, într-o asemenea situație, când dumnealui era de față. Am asistat cât am asistat la discuția lor (teroare, de-o parte, discuție, de alta), până când domnul profesor a intervenit: „Noi ne grăbim. Dacă aveți ceva de rezolvat, vă rog să încercați pe urmă”. „Da, răspundea intrusul în alb – pur ca îngerul! – aveți dreptate. Hai să-i lăsăm pe dânșii la destinație!”.

După ce am coborât din mașină, mirat că am ajuns cu bine, fiindcă șoferului îi tremurau genunchii – așa cum nu am văzut și nu aveam să mai văd pe nimeni niciodată în halul acesta de zguduiri – i-am cerut domnului profesor să anunțăm undeva, să facem ceva etc. „Se descurcă ei!” mi-a răspuns, extrem de calm.

Și ne-am văzut de treabă!

Masa plăcerii – o parafrază (după Masa tăcerii, celebra lucrare a lui Constantin Brâncuși) care sugerează agrementul spiritual pe care autorul l-a cunoscut în compania conlocutorilor lui – este cea mai recentă apariție editorială a reputatului jurnalist, Cristian Pătrășconiu. Această carte (Editura Universității din Vest, Timișoara, 2023) este o colecție de conversații cu unele dintre cele mai reprezentative figuri literare „ale Republicii Literelor din afara României”, după cum subliniază autorul în Cuvânt – înainte.

            Prima interlocutoare, Catherine Cusset, distinsă cu ordinul Chevaliere de l’Ordre des Arts et des Lettres”, la activ, cu șaisprezece romane publicate, susține, încă de la începutul interviului: „Literatura este sensul vieții și sensul vieții este literatura”. Această viziune reflectă pasiunea și devotamentul său pentru arta scrisului. Dialogul se inițiază de la Celălalt pe care-l adoram, considerat de criticii literari drept cel mai bun roman din Franța în 2016. În general, cărțile lui Catherine Cusset se inspiră din realitate și explorează teme complexe și profunde. De asemenea, este remarcabil faptul că, în general, acțiunea romanelor ei, inclusiv a celui de față, Celălalt pe care-l adoram, se petrece în România: „Romanul se învârte în jurul unui personaj cât se poate de real – scriu despre viața și despre moartea, prin sinucidere, a unui foarte bun prieten. Iar acest prieten, pentru că era apropiat de familia noastră, mi-a cunoscut soțul și mi-a cunoscut socrii. Cu toții români!”. Prin intermediul cărților sale, Catherine Cusset aduce un tribut literaturii și culturii, subliniind importanța povestirii ca mijloc de a desluși sensurile adânci ale vieții. Conversația cu ea dezvăluie o perspectivă unică asupra literaturii contemporane.

Cristian Pătrășconiu poartă o discuție captivantă despre teme precum iubirea, istoria, puterea și credința, cu Simon Sebag Montefiore, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori și istorici la ora actuală, ale cărui lucrări despre Stalin – și, în sens larg, despre teroarea din Uniunea Sovietică – sau cele despre alți lideri de mare forță ai Rusiei (Romanovii sau Ecaterina cea Mare, bunăoară) sunt bestselleruri în zeci de țări. Întâlnirea dintre Cristian Pătrășconiu și Simon Sebag Montefiore aduce în prim-plan insighturi profunde în legătură cu aspecte esențiale ale existenței umane și ale evoluției societății. Discuția lor subliniază importanța înțelegerii trecutului și a impactului acestuia asupra prezentului: „Vedem, de asemenea, cât de ușor își face răul loc în istorie și în viața de zi cu zi; atât de ușor, încât substituie normalitatea și ajunge să fie vândut ca fiind normalitate. În același timp, vedem cât de fragilă este etica. Toate acestea sunt de studiat și de înțeles. Pentru că a înțelege chestiuni de acest fel înseamnă a fi mai bine pregătiți pentru a înțelege chiar și lumea de astăzi”.

António Lobo Antunes, un scriitor portughez cu o formație de medic psihiatru, s-a dedicat în întregime activității literare, începând cu anul 1985. Motivul principal care l-a condus către această alegere l-a reprezentat experiența traumatizantă de care a avut parte ca medic militar în Războiul din Angola (între 1971 – 1973). Motivul secundar, care l-a alimentat pe primul, a fost de natură ideatică, anume acela „de a scrie până când mâna care scrie devine fericită” ori acest proces necesită timp pentru a fi realizat pe deplin. Opera sa literară, descrisă drept „fastuoasă” de Cristian Pătrășconiu, este extrem de apreciată și tradusă în numeroase limbi, inclusiv în limba română, cu multe titluri. Atunci când este întrebat despre importanța mării în opera lui, António Lobo Antunes afirmă că acest interes de natură acvatică este o expresie a dragostei lui pentru țările care împărtășesc o limbă cu origini comune, cum ar fi latina. Sentimentul de conexiune culturală și lingvistică se oglindește în scrierile sale, unde marea devine un simbol al trecutului și al legăturilor universale între oameni și culturi: „Îmi place foarte mult și marea de aici, de la dumneavoastră, Marea Neagră. Cândva am fost la Neptun, pentru un premiu. Da, îmi place mult marea. Apa, de fapt. Nu doar marea, ci vecinătatea apei. Portugalia este o țară specială, e înconjurată de multă apă. E o țară specială, care a trecut prin multe evenimente istorice în ultimul secol, printr-o dictatură. Seamănă, de fapt, în mai multe privințe, cu țara dumneavoastră”.

Ludmila Ulițkaia este o voce marcantă în literatura contemporană, recunoscută ca una dintre cele mai importante scriitoare feminine la nivel mondial. Cărțile ei s-au bucurat de un succes remarcabil, fiind vândute în peste trei milioane de exemplare și traduse în peste treizeci de limbi. Cristian Pătrășconiu o prezintă în mod elocvent, accentuând dedicarea și pasiunea ei pentru scris. Ludmila Ulițkaia, aflată acum în refugiu la Berlin ca urmare a invaziei Rusiei în Ucraina, vorbește despre experiența scrisului și despre momentul potrivit pentru a aborda proza, considerându-se un autor atipic din cauza debutului său târziu în lumea literară, la vârsta de cincizeci de ani. Această întârziere i-a permis să scrie liber și fără presiunea dorinței de faimă sau de recunoaștere. Pentru Ludmila Ulițkaia, succesul nu a fost niciodată un țel. Ea afirmă că fiecare reușită a sa a fost privită ca o întâmplare fericită. Această abordare sinceră și lipsită de compromisuri a definit vocea și stilul său literar, consacrând-o ca un exponent al artei autentice și libere: „Fiecare succes al meu, desigur, m-a bucurat foarte mult, dar mereu l-am privit ca pe o întâmplare. (…). Niciodată nu am avut în minte ideea de a-mi cuceri o audiență, un public care să mă citească mai multă lume. Niciodată nu am gândit așa. Eu știam că aceasta înseamnă fericirea: că munca mea nu așteaptă recompense materiale”. 

Pascal Bruckner, romancier și eseist, este una dintre figurile majore ale intelectualității franceze din ultimele patru-cinci decenii și exprimă o viziune curajoasă asupra viitorului literaturii: „Femeile vor salva literatura”. În același timp, el dezvăluie procesul său de creație, traversând granița dintre eseistică și literatură: „Dar dacă am două creiere, deci două registre? Glumesc, desigur. Dar nu este mai puțin adevărat că, oamenii te asimilează fie unui eseist, fie unui romancier. Și, de fapt, foarte puțini oameni scriu în ambele genuri. Nu știu dacă sunt singurul, dar cu siguranță sunt printre puținii din Franța care scriu și roman și filosofie. Pe de altă parte, să scriu așa – în aceste două limbaje diferite, cu tehnici de discurs diferite – reprezintă un pariu de-al meu. nu e foarte confortabil, dar, la sfârșitul zilei, lucrurile merg de fapt bine pentru mine. Se leagă cumva și mă stimulează să continui să o fac”.  

Johann Hari este recunoscut ca unul dintre cei mai distinși jurnaliști de limbă engleză la nivel global, ale cărui contribuții literare se concentrează pe teme de mare actualitate, cum ar fi consumul de droguri și problematica războiului împotriva drogurilor din Statele Unite, precum și impactul noilor tehnologii în societate. Aceste subiecte au fost dezbătute și în alte formate, incluzând conferințe, simpozioane și interviuri specializate. Johann Hari nu doar documentează aceste probleme fundamentale, cum ar fi depresia și izolarea socială, ci oferă și variante constructive și soluții potențiale pentru a le rezolva: „Poți schimba circumstanțele. Poți schimba cauzele. Dacă, de pildă, le dai oamenilor mai mult control la lucru, pot deveni mai puțin depresivi. Dacă oamenii se adună în grupuri și discută despre ce contează cu adevărat în viață – acesta este un experiment pe care profesional Kasser l-a realizat, apropo de valorile nesănătoase -, dacă îi faci să se întâlnească și să-și vorbească despre momente cu adevărat pline de sens din viața lor, asta ar putea reduce depresia și anxietatea”. Prin intermediul lucrărilor sale, el examinează și promovează modalități de a depăși aceste provocări contemporane, aducând lumină și speranță într-o serie de probleme dificile.

Dialogul cu Etgar Keret este întotdeauna incitant și plin de provocări, conform observațiilor lui Cristian Pătrășconiu, datorită diversității activităților artistice desfășurate de acesta. Etgar Keret este cunoscut pentru activitatea lui amplă în lumea literaturii, fiind scriitor, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Prin varietatea și calitatea sa artistică, Etgar Keret a obținut numeroase premii și este considerat unul dintre cei mai importanți autori de proză scurtă din contemporaneitate. Lucrările lui Etgar Keret, traduse în parte de editurile Humanitas și Humanitas Fiction, impresionează prin arta de a povesti. Acest autor recurge la  subtilități narative și tehnici inovatoare de construcție a poveștilor. Keret deține abilitatea de a dezvolta teme grave cu umor și sensibilitate, oferind cititorilor o experiență literară memorabilă și provocatoare: „Cred că întotdeauna scriu cumva pentru a-mi reaminti cine sunt și ce fac și de ce trăiesc viața pe care o trăiesc. Dar pot să mai spun un lucru despre scris: scrisul este alchimie pură. Iei durerea și frustrarea din viață, din care faci ceva frumos și pozitiv”.

Cu această carte de interviuri, Cristian Pătrășconiu împlinește un periplu cultural deosebit, deschizând, pentru cititorii români, o poartă către lumea literaturii contemporane de prestigiu. Interviurile au fost realizate într-un cadru intim, creativ, în propriile locuințe ale interlocutorilor săi, permițând un acces unic la gândurile și emoțiile acestora. Acest mod de a interacționa și de a cunoaște personalitatea celor intervievați adaugă o notă specială cărții. Calitatea subiectelor abordate este de o înaltă ținută intelectuală.