De inimă, 
erau înnodați doi saci de tristețe, 
dar, lângă tine, umbre au devenit; cu sărutul tău, 
ai șters și dunga de nor, care se înființa în cer, cu timiditate. 
Nu mai vorbesc de ecoul spectrelor, din supărări născute, 
care a rămas amuțit într-un gard.
O, am prins stele în mână,
când mă jucam, afectuos, cu degetele tale, în parc.

Despre ce să vorbim și noi? 
A! Să descriem ce vedem - e cel mai simplu fel.
Lebăda își plutește muțenia cu demnitate... 
Nici ramul prăbușit nu o perturbă din expunerea ei de alb...

Pe obrajii tăi, 
curg lacrimi, 
părându-ți rău de vremea irosită în valuri, 
când nu ai avut lângă tine umărul meu, 
pe care să-ți fi sprijinit capul.

Tot așteptând - cine știe ce, poate apusul cald -, 
ne-am trezit alertați:
sporit de lacrimi, lacul a inundat debarcaderul. 
Am alergat spre mănunchiul de bărci, 
dar te-ai împiedicat și ai căzut în brațele mele de gardă la starea ta. 

Of! Cucurigu! s-a auzit cocoșul din țarcul depărtat.