Când îți va suna ceasul,
sufletul umblă,
cu viteza luminii, 
prin cosmos, 
către lumea de apoi. 
Despuiat de identitate,
este prins, din goană,
de mâna îngerului ocrotitor,
ca torța este dus la judecată...

Dezamăgirea cade ca ștampila 
pe suflet, 
fiindcă, 
pe unde hălăduiește, 
doar faptele bune 
i se iau în seamă. 

-Păi să vezi
că am fost și eu cineva 
în viață...
-În adânc,
ai fost împovărat
de invidie, de răutate
și de ținte scabroase... 
-I le-am mărturisit preotului.
-Dar 
(la poarta raiului,
Sf. Petru continuă a-i replica)
nu te-ai lepădat de humus.
Te văd, suflete, ciuntit 
și nedemn să intri 
în paradis. 
Așteaptă! Poate efectul
faptelor bune 
se propagă în lumea întreagă
și voi mai auzi rugăciuni 
pentru tine, 
în bazilici. 

Noaptea este senină 
ca amfora spălată de femei
în valul mării... 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
suite, acum, în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.

Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.
Câinele credincios îmi încălzește spatele. 
Îi azvârl, din priviri,  
un os de lumină, 
pe care l-am luat, 
prin oglindire, 
din constelație. 
O, dacă aș putea urmări drumul vremii, 
i-aș afla izvorul, 
de unde m-aș adăpa, mereu, cu ani!

Marți, revenind de la București, am avut parte de o călătorie oarecum liniștită: singura îngrijorare a fost înaintea unei benzinării, când mi-a apărut, pe calculatorul mașinii, mesajul să opresc imediat. Evident, nu m-am sinchisit, dimpotrivă: am accelerat; după vreo 50 de kilometri de șofat pe autostradă, am staționat, în parcarea unui Mol, pentru alimentare (GPL și benzină). Am băut și o cafea.

Drumul îmi fusese lin, ca o poveste…

Seara s-a lăsat… Merg prin localitate, cu viteză redusă, chiar mă aflu într-o coloană de mașini. Din stânga, un dulău negru se repede în stradă. Nu-l pot evita. Izbitura a fost destul de puternică, dar nu am oprit să văd ce s-a întâmplat, doar mi-am imaginat… Mi-am aruncat ochii în oglinda retrovizoare: dulăul rănit se retrăgea pe trotuar – acum, știa ce are de făcut! Sentimentele mele erau amestecate, de milă pentru bietul animal, dar și de revoltă față de stăpânul acestuia: lăsați liberi prin sate, câinii sunt un pericol pentru mașini.

Acasă, după ce am parcat, m-am uitat pe partea stângă a mașinii, pentru constatare: masca era ridicată peste far: am reglat-o la înălțimea normală. A doua zi, pe lumină și pe îndelete, am observat și alte pagube: un cablu rupt – nici până acum nu-i știu utilitatea – probabil duce la capotă. Masca s-a desprins – îmi trebuie niște „brăduți” (un fel de cleme) pentru a o fixa etc. În mers lent, se aude un zgomot, de parcă ar freca undeva ceva, dar nu am depistat ce și cum. Numai probleme, de la un câine slobod prin „crâng”.

Sunt atât de indignat, fiindcă doar ce îmi pusesem la punct mai multe lucruri la automobil (Acum, alți bani, altă „distracție”).

Cred că localitatea trebuie numită Lunca dulăului (nu a Cerbului).

Dintre români, 
Philippide a văzut momentul istoric
(Înlănțuirea lui Prometeu),
aruncând un ochi
prin tunelul oranj, 
pe unde Stănescu Nichita intrase, 
pentru a schimba lucrurile, 
însă numai le-a inversat: 
câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos 
ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut
prin tunelul oranj
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp
căzut de cal”)...

Lui Adam i s-a înmuiat inima,
pentru titanul aflat la ananghie
(aflase despre Prometeu
că este fratele lui Atlas,
cel care, 
vânjos din cale afară,
ține pământul pe umeri). 

Într-o seară, 
nu știu cum, 
eu însumi i-am auzit șușotind
despre Diogene - 
să-l împovăreze cu o dragoste, 
ale cărei rădăcini erau spini. 

Adam deschisese o carte,
rămasă în mână, 
pe când a coborât din Eden,
și a ales, 
din capitolul unui secol trecut,
numele: „Diogene din Sinope”.
Din pedeapsa ta, 
i se adresa cald lui Prometeu,
hai să-i dăm ceva și unui om , 
să-i fie și lui greu. 

Adam și Prometeu
s-au vorbit între ei...

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur 
(atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh!) 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, râdeau, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor. 

Am participat, cândva, la o ședință a unor veterani… Am revenit acasă extrem de afectat, din cauza a ceea ce poate aduce senectutea: deformări corporale, chiar mentale etc. Dacă este așa de urâtă bătrânețea, atunci eu nu vreau să o întâlnesc – susțineam, dar cineva m-a întrebat: „Stai puțin, mi-a zis. Despre Domnul Dan Cristea poți spune că este bătrân?”. „Niciodată!” – am răspuns și mi-am schimbat atitudinea…

Domnul Profesor totdeauna a fost el însuși: cu aceleași subiecte, în special despre marea literatură și viață. Privea numai în față. După ce închideam telefonul, dispoziția mea (pentru cele care mă pasionează) devenea mai accentuată. Intram în casă (de regulă, îl sunam din curte), pus pe treabă. De fapt, Domnul Profesor încheia convorbirea, mereu cu acest îndemn: „La treabă!”.

(Va urma)

De dimineață, am recitit poezia Ceasul de apoi de Tudor Arghezi, deși puteam alege orice… La ora 11,50, l-am sunat pe Domnul Dan Cristea, fostul meu Profesor de literatură comparată (din timpul facultății). Nu-l mai apelasem demult (de două săptămâni, mai precis), fiindcă îl puteam obosi (vorbea cu efort), dar Domnul Profesor nu moare – îmi spuneam – atât de mult s-a transferat în personalitatea culturală de astăzi, încât și moartea cea mai crudă se va sfii să-l atace și să-mi ia, de lângă inimă, cea mai inteligentă voce pe care am auzit-o vreodată…

Din păcate, moartea este forța cea mai teribilă a universului, care, în fiecare clipă, erodează galaxii și în seara aceasta a tăiat răsuflarea unei stele, a fostului meu Profesor.

Vestea (de care m-am temut atât de mult, fiindcă m-ar fi pustiit) a căzut spre seară: „În urmă cu o oră, dl Cristea a încetat din viață. Dumnezeu să-l odihnească!”…

Orice distruge cine se ocupă cu aceasta în cosmos, în lumea materială sau a duhurilor – ce o fi! numai ce simt eu pentru Domnul Profesor, nu! – din sufletul meu, nimeni nu-l va smulge!

Titlul Ceasul de apoi și ultimul vers („Azi-noapte, soră, / N-a mai bătut nicio oră”) mă cutremură prin puterea premoniției sau a ce să fi fost? Ce gânduri s-au legat, ce unde nevăzute m-au făcut să mă opresc asupra acestui poem?

Sunt trist.

De acum înainte, voi trăi / scrie și pentru Domnul Profesor…

(Va urma)