Noaptea este senină 
ca amfora spălată de femei
în valul mării... 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
suite, acum, în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.

Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.
Câinele credincios îmi încălzește spatele. 
Îi azvârl, din priviri,  
un os de lumină, 
pe care l-am luat, 
prin oglindire, 
din constelație. 
O, dacă aș putea urmări drumul vremii, 
i-aș afla izvorul, 
de unde m-aș adăpa, mereu, cu ani!