O, muză, povestește despre cei doi îndrăgostiți
Ce noaptea s-au foit, în îmbrățișarea lor tandră,
Când ea simți că brațele lui nu-i oferă cămin.
Oare gândea că strângerea nu e de-ajuns ori numele
Șoptite cândva îi făceau loc îngust?

„Nu, dragul meu, doar voiam să-ți amintesc,
Că aici sunt, mereu alături de tine.”

„Ce faci acum, iubito?” întrebă eroul,
„Prin curte mă zbucium, ori mai bine zis, pe lângă,
Acum, sunt în casă, cu iarbă îmbrăcată”.

„O, cum aș vrea să pasc iarba de pe trupul tău,
Să încalec, să te răpesc într-un gând
Și să te duc departe, departe în lumea noastră”.

„Tu, eroul meu, cu vorbe de Făt-Frumos,
Ce strunești calul să stea în loc cu vorba ta!
Te-aș urma oriunde, dar tiparul vieții noastre ne prinde.
Dar, dacă vrei să ieși din el, să știi că eu te urmez,
Căci te îndrăgesc, fără teamă și fără mască.”

„Am văzut aceasta, iubito,
Și prețuiesc declarația ta.
Fără tine, aș fi fost liniștit ca marea adâncă”.

„O, da! Și eu aș zice la fel!
Uneori, elanul tău mă înfricoșează,
Nici nu vreau să spun ce gândesc”.

„Te-am speriat vreodată? 
De ce aș face-o în viitor?
Nu de mine ți-e teamă,
Ci de visul nostru comun,
De a obține de la viață
Ceea ce au sperat poeții, 
Cei de demult, în zilele lor de visare”. 
Știi la ce mă refer?
Acum, pot defini clar:
Reciprocitatea intensității,
Este ceva extravagant?”

„Of! Nu este, iubitule,
Acesta-i elanul tău și al meu!”

Te-ai foit în brațele mele azi-noapte,
Ți s-a părut că nu te strâng bine?
Ai crezut că nu ai loc de acele nume,
Despre care ți-am mai povestit?

Nu, cred că voiam doar să-ți amintesc,
Din când în când, că sunt acolo...

Ce faci?

Am trebăluit puțin prin curte
Sau mai bine zis, prin jur...
Acum, sunt în casă,
Momentan, sunt mai mult îmbrăcată în iarbă.

Aș vrea s-o pasc...
Aș încăleca degrabă pe cal,
Te-aș răpi oricând...

Tu, Făt-Frumos!

Ai niște replici, de-mi stă calul în loc!
Te-aș răpi oricând, dar mă oprește tiparul vieții noastre.
A, dacă vrei să ieși din el, asta e altceva!
Eu nu mă feresc să-ți spun că te îndrăgesc...

Am observat.

Indiferent de ce faci tu cu declarația.

Să știi că o prețuiesc.

Fără tine, eram așa de liniștit!

O, da! Aș zice la fel!

Legătura însă îmi dă o siguranță
Că voi obține de la viață
Tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, cândva.

Uneori, mă sperie elanul acesta al tău...
Nici nu vreau să afirm ce gândesc...

Te-am speriat până acum? 
De ce aș face-o în viitor?

Nu de tine mi-e teamă...

„Că voi obține de la viață
Tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, cândva”.
Știi la ce mă refer?
Acum, pot defini aceasta:
Reciprocitatea intensității.
Este ceva extravagant?

Of! Nu este...
Atunci, acesta ar fi elanul meu!

-Te-ai cam foit în brațele mele, azi-noapte... 
Ți s-a părut că nu te strâng bine?
Ai crezut că nu ai loc de acele nume, 
despre care ți-am mai povestit?
-Nu, cred că voiam doar să-ți amintesc,
din când în când, că sunt acolo....
-Ce faci? 
-Am trebăluit puțin prin curte
sau mai bine zis, prin jur...
Acum, sunt în casă. 
Momentan, sunt mai mult îmbrăcată în iarbă. 
-Aș vrea s-o pasc... 
Aș încăleca degrabă pe cal, 
te-aș răpi oricând...
-Tu, Făt - Frumos!
-Ai niște replici, de-mi stă calul în loc!
Te-aș răpi oricând, dar mă oprește tiparul vieții noastre. 
A, dacă vrei să ieși din el, asta e altceva! 
Eu nu mă feresc să-ți spun că te îndrăgesc... 
-Am observat. 
-Indiferent de ce faci tu cu declarația. 
-Să știi că o prețuiesc. 
-Fără tine, eram așa de liniștit! 
-O, da! Aș zice la fel!
-Legătura însă îmi dă o siguranță 
că voi obține de la viață 
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, 
cândva. 
-Uneori, mă înspăimântă elanul acesta al tău...
Nici nu vrea să afirm ce gândesc...
-Te-am speriat până acum? De ce aș face-o în viitor? 
-Nu de tine mi-e teamă...
-„că voi obține de la viață 
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, 
cândva”. Știi la ce mă refer? 
Acum, pot defini aceasta: 
Reciprocitatea intensității. 
Este ceva extravagant?
-Of! Nu este...
-Atunci, acesta ar fi elanul meu!

O, zei! Ascultați povestea lui Diogene cel înțelept,
Ce în căutarea omului adevărat și-a pus sufletul cu zel.
În Atena, sub soarele arzător,
Striga el, căutând cu disperare un om de onoare.

„Noi, oameni? O, Diogene întreabă,
Veniți, să vă măsor umanitatea!
Tu, cel din colț,
Apropie-te! Te voi supune la încercare”.

Diogene desface felinarul cu migală 
și zorește lumina afară din viață,
Suflând în flacără. Așază pe om,
Cu tălpile în ceara ce se topește încet.

Din cerul înalt, o rază cade
Pe cetățean.
„Uite, Diogene, omul strălucește!” -
Toți exclamă, în cor, cu glasul ridicat.

„O, adevărul e spus, însă-i strălucire falsă,
Din soarele ce doarme, o rază rătăcită pe umeri i-a ajuns.
Nu lumina sufletului pur,
Ci sforăitul soarelui l-a aprins”.

Astfel, Diogene trece prin istorie, 
Cu lampa în mână, de zor clamând: 
Caut un om!

-Noi nu suntem oameni, Diogene? 
-Veniți să vă evaluez umanitatea! 
Tu, din colț, care te uiți precaut la mine, apropie-te! 
Te voi fileta în lampă...
Dacă te vei aprinde cu lumina vie a sufletului, 
vei corespunde așteptărilor mele, de a fi regăsit și eu, 
în Atena, pe cineva demn de conversație. 
Ia să te fixez! 

Cu migală, Diogene desface felinarul. 
Suflă în flacără și-l așază pe voluntar, 
cu tălpile în suportul încă împresurat de ceară. 
De sus, 
vine o rază și-l luminează pe cetățean. 
Toți exclamă: 
-Uite, Diogene, omul din fața noastră a străluminat! 
-O, este adevărat! Strălucirea însă nu este naturală, 
ci suflată de soarele dormind. Dacă treaz ar fi fost, 
nu ar mai fi expediat nicio rază banală. 
Din sforăitul solar, 
a ajuns să lumineze stingher omul din lampă. 
-Ești prea de tot, bătrâne filosof!
(Va urma)

În Ljubljana, am ajuns pe ploaie…

Fiindcă nu aveam cum să-mi omor timpul mai potrivit, m-am îndreptat înspre centrul orașului, de care mă despărțeau vreo cinci sute de pași.
M-am oprit la acest pod (din fotografie), ale cărui capete sunt străjuite de niște dragoni de fier, dar și de turiștii (în mare parte, englezi) cocoțați pe aripile sculpturilor, pentru fotografii. Nu eram decis pe care dintre alei să o apuc: ambele erau murdare.

Încă mai ploua mărunt, motiv pentru comercianți să nu te lase să iei loc la terasă, ci numai înăuntru, unde nu știi dacă e răcoare.
Meniurile abundă în sortimente de pizza.
Totuși, am găsit un restaurant, ai cărui angajați pretindeau că au mâncare tradițională. Pe plăcuța de la intrare,  era menționat anul 1776.

Precum se deschidea la ora 19,00 și mai aveam de așteptat, m-am așezat la o terasă din apropiere, cu tipic american (se auzea Tina Turner în difuzoare). Am nimerit cu fața înspre niște tineri, care, îmbrățișați impudic, se sărutau chiar în ușă. Mă uit mai bine spre ei: nu sunt deloc juni! Bărbatul este îmbrăcat într-un fel de pantaloni de ciclist și cu obrajii ridați, iar femeia, în alb și negru, ca o îngemănare de piese de (mat-) șah. Am crezut că lucrează la tejghea, dar nu aveau nicio legătură cu barul, pentru că, după un timp, s-au depărtat, abia acum jenați – parcă se treziseră la realitate, căzuseră din condiția de protagoniști ai unui spectacol care nu trebuia ținut.

(Va urma)

Imaginea este de la Leptokarya…

Între plajă și mare, există o porțiune cu pietre mari, pietroaie. Cel mai convenabil, pentru a nu-ți supune tălpile unui chin inutil, este să te arunci repede în valuri – în Grecia, cel puțin în iunie, nu simți diferența între temperatura de pe țărm și cea din mare. Nu este nevoie să te obișnuiești cu apa.

După primii pași, vine o adâncitură, după care te trezești în apa înaltă (și în apropierea țărmului!), de la doi metri în sus.

Împreună cu prietenii mei, Spirache și Cristi, excelenți competitori la turnir, am petrecut multe ceasuri în apă, numai în glume.

Niciunul dintre noi nu am râs poate mai mult niciodată.

Își găseau să spună o poantă, tocmai când eu începeam să înot; trebuia să renunț la tentativă, pentru că înghițeam apă, de la râs.

Cu o piatră pătrată în mână, pe care apa a lustruit-o cu migală, Cristi își imagina cum va citi a doua zi, imitând pe cineva, a cărui predilecție era să improvizeze sau să expună, prin viu grai, un text „scris ieri”, pe seama unui eveniment domestic.

Improvizația lui Cristi – Spirache poate confirma – era de Oscar! Cu șapca albă pe cap, regăsea un asemenea ritm al lecturii, încât orice ar fi pronunțat („țara noastră se sfârșește acolo unde începe a vecinilor”, „ieri, am plantat praz” etc.) părea coborât din tragediile antice, semnate de Eschil, Sofocle sau Euripide.

(Va urma)

„Bună!” - ai rostit, iar ecoul
a deschis porțile umbrei
și-n tăcerea albastră a serii,
am auzit în gând cum porțile s-au dat la o parte.

Pesemne și eu eram duh călător,
plutind prin pădurile toamnei,
un visător...
Dar această idee, un zmeu înălțat spre cer,
ar fi stârnit mânia stelelor palide
și am ascuns-o, ca pe un fruct de tăcere, în hainele mele.

Cu o poezie la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei mistere erau sculptate din bunătate.
Mai multe nu puteam zări,
căci mă aflam mereu la intrare,
așteptând alt cuvânt,
un far spectral ce-mi luminează calea.

„Bună!" - ai rostit.
Deodată, am auzit, în gând,
cum porțile s-au dat la o parte.
Pesemne, și eu, în explorare, eram duh călător,
după asemănarea cu Dumnezeu,
dar această idee,
dacă aș fi înălțat-o ca pe zmeu,
ar fi dus la mânia celui din cer
și am ascuns-o, în haine.

Cu o fițuică la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei temelii erau fixate pe bunătate.
Mai multe nu puteam zări.
Mă aflam în permanență la intrare.
Aștept altă vorbă, de-a dreptul călăuzitoare!

Pe creste înalte,
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar de zbor nu ne mai săturăm, în înaltul cerului vast.

Rostești simboluri, asemenea incantațiilor sacre,
deschizând porțile sufletului tău adânc.
Am auzit cuvântul „tristețe”
și am început să gravitez în jurul stării;
în zadar aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic.
Nu sunt nici astronaut,
să sper să mă întorc la navă,
nici familiar inimii tale,
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete,
lângă susurul apelor sfinte.

Aștept alt cuvânt,
care să mă depărteze de moft
și umbra lui să-mi fie strajă,
în lumina veșniciei.