Zâmbetul ei, steag în văzduh, 
aș vrea să-l înalț deasupra sufletului meu, 
în fiecare zi, înainte de masa frugală,
doar mie să-mi fie aproape.

Cele mai semețe păsări
și-ar lipi zborul de această nouă înălțime,
iar pulberii, stârnite de sandale,
nici umbra nu i-aș mai simți.

Ceasul, care-mi mănâncă viața,
cu fiecare secundă împunsă de ac, afară din cosmos,
în mare l-aș zvârli, între pești,
căci de vreme nu-mi mai pasă.

Vorbele ei, ale femeii ce-a gândit lângă mine,
m-ar salva de la temerea acelei zile
care m-ar îmbătrâni mai mult
decât așteptarea fericirii întregi.

Mă înnod în razele apusului,
sperând la momentul în care ea,
vioaie ca suveica,
își va opri ochii pe această pagină
și va înțelege, din rânduri,
șoapta inimii.

O, zâmbetul ei ca pe steag aș vrea 
să-l înalț deasupra sufletului meu 
și, în fiecare zi, înainte de masa frugală, 
să-mi fie doar mie atât de aproape!

Cele mai zburdalnice păsări 
și-ar lipi zborul de înălțimea cea nouă,
care pe mine însumi în slăvi m-ar ridica 
și nu aș mai simți din pulberea, 
stârnită de sandală, 
nici umbra...

Încotro ar mai bate ceasul, 
care îmi mănâncă din viață, cu fiecare secundă 
pe care mi-o arată cu acul,
dacă eu l-aș azvârli în mare, între pești, 
fiindcă de vreme nu-mi mai pasă?

Vorbele femeii, 
care a gândit lângă mine, 
m-ar debarasa de temerea: 
ce an va începe să mă îmbătrânească 
mai mult decât așteptarea fericirii întregi?

Trec peste pământ razele apusului cald 
și mă înnod în strălucirea lor, 
cu tânjirea după momentul în care ea, 
vioaie ca suveica, 
mi-ar ieși din nou în cale să mă întrebe ceva.

Atât îmi spun,  
în seara care mă îngroapă în singurătate, 
că, mâine, desigur, pe această pagină, ochii ea mândră și-i va opri 
și va înțelege, din rânduri, șoapta firavă a inimii.