Fără să-mi bănuiască mișcarea buzelor tale
urmăritul meu atent, îmi deschid inima înspre soare,
ca pe un teritoriu, corăbiilor lui Columb
și încep a disprețui clipele care nu mi te-au adus în cale.

Dar, pe atât de mult,
ridic în slavă zeii acelei zile,
care mi te-a dat vederii,
pe când, în conferință, somnul mă aduna din oboseală...

O, de ce nu am avut loc liber lângă mine,
să te fi poftit a ședea?
De pe atunci, m-aș fi înălțat,
din stagnarea sentimentală, spre vârful muntelui,
acolo unde Apollo stăruie să ne dea soare, pentru fiecare zi.

Poate
m-aș fi bucurat mai devreme de căldura brațelor tale,
sau de insolitul povestirilor despre orice prin viață mai însemnat ți-a trecut
și te-aș fi cunoscut mai bine.