O, fără a-mi bănui mișcarea buzelor tale
urmăritul meu atent, deschid inima spre soare,
ca pe un teritoriu, corăbiilor lui Columb
și încep a disprețui clipele care nu mi te-au adus în cale.
Dar ridic în slavă zeii acelei zile binecuvântate,
care mi te-a dăruit vederii,
pe când, în conferință, somnul mă aduna din oboseală,
în visul cel adânc și dulce al realității.
O, de ce n-am avut loc liber lângă mine,
să te fi poftit a ședea?
Din stagnarea sentimentală, m-aș fi ridicat,
spre vârful muntelui cel sfânt,
acolo unde Apollo strălucește, dând soare în fiecare zi.
Poate m-aș fi bucurat mai devreme de căldura brațelor tale,
și te-aș fi cunoscut mai bine, o, lumină a vieții mele.